Don Bosco şi alţii: de la relicve furate la vânzarea pe Ebay
În aşteptarea de ştiri de la investigatorii care cercetează cu privire la furtul relicviarului care conţine o parte din creierul marelui sfânt piemontez don Ioan Bosco, petrecut în seara de 2 iunie în bazilica din Castelnuovo, comunitatea saleziană şi credincioşii se roagă pentru ca să fie restituită. Întrebarea care şerpuieşte, mai mult decât despre cine a fost, este despre motivul pentru care s-a făcut furtul. De ce să furi bucată dintr-un trup al unei persoane moarte în urmă cu 130 de ani? Nicio ipoteză n-a fost respinsă, de la aceea a bravurii la aceea a furtului comandat şi chiar aceea a pistei satanice. Desigur, este greu de imaginat că acela care comite acte de acest fel are credinţă sau cunoaşte măcar vorba “glumeşte cu jokerii şi lasă-i în pace pe sfinţi”.
Mandibula sfântului
La Padova este cunoscut ca “Sfântul”, prin excelenţă, şi este sfântul Anton, originar din Lisabona, mare predicator franciscan care în oraşul din provincia Veneto a murit. Era în seara zilei de 10 octombrie 1991 când un comando de trei bărbaţi cu cagule şi înarmaţi a intrat în Bazilica Sfântului şi după ce au imobilizat un paznic împreună cu câţiva credincioşi înspăimântaţi a furat relicviarul care conţinea mandibula sfântului Anton. Relicva preţioasă a fost găsită la hoţi după 71 de zile. Furt pentru trafic de relicve? Nu. Secte satanice sau interese oculte? Nu. Un cadeaux pentru vreun “relicvofil” bogat şi patologic? Nici asta. Mandibula sfântului a fost furată ca armă de şantaj, pentru a cere un soi de schimb. Autorii erau membri ai “Mala del Brenta”, comandat de bossul Felice Maniero, numit “faţă de înger”, care comandase operaţiunea cu intenţia de a constrânge statul să negocieze şi să obţină eliberarea verişorului Giulio Rampin, în închisoare pentru trafic de droguri, împreună cu revocarea supravegherii speciale pentru el însuşi. De fapt, Rampin a ieşit din închisoare şi lui Maniero i-au fost acordate permise de muncă, dar nu revocarea supravegherii speciale. Un mister a învăluit şi regăsirea, anunţată oficial pe lângă aeroportul Fiumicino, dar în realitate petrecută la porţile oraşului Padova.
Adevăratul obiectiv era limba
Maniero va destăinui într-un interviu că adevăratul obiectiv al furtului era limba sfântului. Cei trei executanţi s-au gândit în mod eronat că limba marelui frate predicator era acolo unde trebuia să fie în mod natural, adică în mandibulă. În schimb era păstrată într-un alt relicviar şi a fost salvată. Într-un interviu publicat în 2011 în Mesagerul Sfântului Anton, dat pentru “a repara, chiar şi numai pentru a miliarda parte, neplăcerea pe care am provocat-o credincioşilor”, bossul Maniero amintea că “a comandat să se ia limba sfântului Anton, mult mai substanţială pentru schimb. În schimb, acei nătărăi mi-au adus mandibula. Lor nu le-am spus nimic. Însă, înlăuntrul meu am avut acest gând: pentru a lua relicva greşită, cu siguranţă ei au considerat, ca noi toţi, că limba era în mandibulă. În intenţii, şi apoi în fapte acea acţiune a avut rezultatul şi ecoul care au fost dorite”.
Relicve demodate?
În februarie 2001, în revista lunară Jesus, scriitorul Vittorio Messori afirma că asupra relicvelor se pare că a coborât “un soi de tăcere stânjenitoare, dacă nu de refuz, ca şi cum ar fi vorba de superstiţie sau, cel puţin, de un aspect de religiozitate populară anacronică”. De fapt, pentru a frâna abuzurile de netăgăduit, uneori eclatante, în această materie, s-a ajuns, aşa cum se întâmplă adesea, la riscul opus: minimalizarea cultului sfinţilor şi a privi la relicve ca resturi din epoci trecute, un pic nepotrivit. Cultul relicvelor stabilit de concilii rămâne în vigoare. În constituţia liturgică Sacrosanctum Concilium a Conciliului al II-lea din Vatican se citeşte: “După Tradiţie, sfinţii sunt cinstiţi în Biserică şi ea venerează relicvele lor autentice şi icoanele lor”. De subliniat îndeosebi adjectivul “autentice”. Apoi rămâne încă în vigoare tradiţia, începută în secolul al IX-lea în Biserica latină, de a închide relicva în interiorul fiecărui altar nou care este consacrat. Cuvântul relicvă derivă din latină (reliquiae) şi literalmente înseamnă “resturi”, dar apoi asumă sensul de “resturi ale unei persoane moarte”. În ambientul creştin, încă din secolul al IV-lea, termenul este utilizat nu numai pentru a defini resturile trupului unui sfânt sau al unui martir, ci şi hainele sau alte obiecte care au fost în contact cu mormântul unui martir, în afară de instrumentele eventual folosite pentru uciderea sa.
Locuri comune şi adevărul
Între relicvele considerate mai preţioase este desigur crucea lui Isus. Sfânta Elena, mama împăratului Constantin, a descoperit-o într-un soi de cisternă subterană vizitabilă astăzi aproape de Golgota, în interiorul bazilicii Sfântului Mormânt. Fragmente din Sfânta Cruce se găsesc în foarte multe biserici. Deja în 1543, Calvi în “Traité des Reliques” scria că “Nu există abaţie aşa de săracă încât să nu aibă un exemplar din ea… Pe scurt, dacă toate bucăţile ar fi adunate, ar forma o mare încărcătură de navă”. Însă teologul protestant nu avea dreptate. Crucea lui Isus, considerând bârna verticală deja înfiptă în locul execuţiei (stipes, înaltă de circa trei metri) şi cea orizontală pe care condamnatul o purta pe umeri (patibolum, lungă de circa 1,80) se obţin la circa 36 de mii de centimetri cubi de lemn. Punând împreună toate relicvele Sfintei Cruci care sunt cunoscute se ajunge la mai puţin de 2.000 de centimetri cubi. Foarte diferit este cazul cuielor recuperate de Elena, conform tradiţiei. Este greu de imaginat că erau mai mult de patru dar în lume se venerează cel puţin 33 (dintre care 18 în Italia). O înşelătorie? Probabil. Însă există cronici antice în care se citeşte că adesea se răzuia o parte a cuiului considerat autentic pentru a încorpora un pic de pilitură de fier într-un cui nou. Este ridicat şi numărul spinilor din coroana pusă pe capul lui Isus, aşa cum relatează Evangheliile. Un studiu recent, din 2012, le-a contabilizat pe fiecare ajungând la numărul 2.283, mai puţin de jumătate păstrate în Italia. Prea multe? S-ar putea. Cu siguranţă că, judecând şi după omul de pe giulgiu, ceea ce obişnuim să considerăm o coroană, adică o fâşie care este în jurul capului dar nu-l acoperă în întregime, trebuia să fie în realitate un soi de cască, obţinută împletind ramurile plantei Zizyphus vulgaris sau Zizyphus jujuba, un rug medio-oriental cu spini lungi până la 7 centimetri.
“Relicva” relicvelor
Biserica nu s-a pronunţat niciodată cu privire la autenticitatea sa, dar o păstrează şi o venerează cu prezentări solemne la care au participat şi Papii. Vorbim despre Giulgiul din Torino, pe care o discutată examinare la radiocarbon l-a datat la Evul Mediu dar pe care alte date ştiinţifice şi istorice fac în schimb să fie considerat giulgiul funebru al lui Isus. Cel care a folosit acel cuvânt fără ezitări a fost Ioan Paul al II-lea, şi el sfânt astăzi, cu relicve răspândite în lume, e suficient să ne gândim la recipientele cu sângele său adunate de secretarul său Stanislaw Dziwisz. Călătorind spre Madagascar, răspunzând la o întrebare a vaticanistului Orazio Petrosillo, mare studios al Giulgiului, Papa Wojtyła a spus: “Dacă este vorba despre relicvă, eu cred că este relicvă. Dacă atâţia cred asta, nu sunt fără fundament convingerile lor de a vedea în ea amprenta trupului lui Cristos”. La 2 mai 2010, în timpul vizitei la Torino şi la Giulgiu, Benedict al XVI-lea a evitat cu atenţie să folosească termenul relicvă, preferând mereu să se refere la sfântul giulgiu ca la o icoană. Dar după mai puţin de un an, cu ocazia publicării celui de-al doilea volum despre “Isus din Nazaret”, acelaşi Pontif a folosit acel cuvânt afirmând: “În afară de asta, este importantă ştirea conform căreia Iosif a cumpărat un giulgiu în care l-a înfăşat pe răposat. În timp ce sinopticii vorbesc pur şi simplu despre un giulgiu la singular, Ioan foloseşte pluralul «giulgiuri» de lână (cf. In 19,40) conform obiceiului iudaic la înmormântări – relatarea învierii revine asupra acestui lucru şi mai detaliat. Chestiunea cu privire la concordanţa cu Giulgiul din Torino nu trebuie să ne ocupe aici; în orice caz, aspectul acestei relicve este în linie de maximă conciliabilă cu ambele rapoarte”.
Abuzuri şi web
Pentru a înţelege că nu întotdeauna a existat atenţie şi acurateţe adecvată din partea autorităţii ecleziastice în privinţa relicvelor este suficient să se citeze cazul presupusului prepuţ al lui Isus, tăiat în timpul circumciziunii rituale. Există în circulaţie cel puţin zece exemplare şi existenţa acestor presupuse relicve a fost şi obiect de dispute teologice cu privire la posibilitatea ca o bucăţică deşi minusculă din trupul lui Cristos să poată să fi rămas pe pământ după învierea sa. Ceea ce este sigur e că timp de mulţi ani creştinii au venerat relicvele, considerând un dar foarte preţios a putea avea un fragment din el. În afară de marile relicviare expuse odinioară în biserici şi astăzi uneori aşezate în muzeele anexate sau în dulapuri, s-au răspândit mii de mici relicviare de purtat mereu cu sine. Fundamental, pentru valoarea lor, sigiliul de ceară şi pe cât posibil declaraţia de autenticitate a autorităţii ecleziastice. Aşadar, cult din trecut? Navigând pe web, n-ar fi chiar aşa. Digitând cuvântul “relicve” pe Ebay, situl de licitaţie online, ne dăm seama cum comerţul este destul de înfloritor, cu revânzători specializaţi şi cumpărători al fel de specializaţi. Codul de Drept Canonic din 1983 interzice absolut vânzarea. Dar siturile de licitaţie nu sunt ţinute să-l respecte.
Lista de preţuri, cele mai cotate
Trecând prin aceste liste se fac descoperiri. De exemplu se întâlneşte puterea lui Padre Pio de Pietrelcina, al cărui “original fir de păr” este vândut cu frumoasa sumă de 500 de euro. Mai economică dat totuşi scumpă este o bucată din eşarfa fratelui stigmatizat din Gargano. Numai pentru a face comparaţii, pe Ebay constă mai puţin un (presupus) fragment din cruce unit cu un fragment de piatră de la Sfântul Mormânt (280 de euro). Cu 200 de euro se cumpără o relicvă a sfântului Ştefan, protomartir creştin, în timp ce cotaţii mai mari au toate relicvele legate sau care pot fi legate de sfântul Anton de Padova: 150 de euro pentru un fragment minuscul. În mod clar mai joase sunt preţurile pentru iconiţele care poartă adăugată un mică bucăţică de stofă luată din hainele purtate de sfinţi: cel al sfintei Faustina Kowalska, faţă de care era foarte evlavios Papa Wojtyła, costă 7 euro, în timp ce cu 25.50 de euro se pot cumpăra 12 iconiţe cu tot atâtea fragmente de stofă luate dintr-un sari al Maicii Tereza de Calcutta. Numai 9 euro pentru o iconiţă a episcopului martir Oscar Romero, asasinat în Salvador în timp ce celebra liturghia. Şi don Bosco, marele sfânt salezian al cărui fragment de creier furat îl caută poliţia şi carabinierii? Pe Ebay sunt preţuri modice: un mic relicviar din primii ani ai secolului al XX-lea realizat din cordonul roşu care conţine un fragment din reverendă se vinde cu 10 euro.
