Un copil care moare, un tânăr frânt de moarte în floarea vieţii, o femeie chinuită de infirmitate, un bărbat în putere se stinge pe neaşteptate: lista suferinţelor condiţiei umane poate continua la nesfârşit. Spre deosebire de minerale, fiinţele vii – vegetale, animale şi umane – se îndreaptă inevitabil spre moarte şi întâmpină pe parcurs boli şi dureri de tot felul. Privit doar din punct de vedere biologic, totul nu-i decât ceva foarte firesc.
Chiar dacă uneori facem confuzii în privinţa înţelegerii şi relaţionării cu El, existenţa Lui ne defineşte drumul în viaţă. Fără Dumnezeu, totul rămâne închis într-un cerc “strâmt şi rece”. Pascal a zis că Dumnezeu, fiind perfect, nu ne poate înşela.
„Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe” (cf. Înţ 1,13 Nu Dumnezeu a voit „moartea”, dar Satana care a intrat ca element tulburător în lucrarea creaţiei. Autorul sacru înţelege „moartea” atât în sens fizic, cât şi în sens spiritual. Potrivit credinţei biblice cauza morţii este „păcatul” iar pentru omul păcătos moartea fizică înseamnă şi moarte spirituală şi veşnică. Credinciosul ştie că dreptatea lui Dumnezeu este nemuritoare, în sensul că dă nemurire celui care o practică. Crede că dacă păcatul n-ar fi intrat în lume, n-ar fi fost nici moartea fizică, nici cea spirituală: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se complace de pieirea celor vii. Căci el a creat toate ca să existe” (Înţ 1,13-14)-15; 2,23-24. De la Dumnezeu vine numai „viaţa”, fizică şi spirituală. Se trăieşte în măsura în care se aderă la Dumnezeu care este Cel veşnic Viu! Asta se aplică mai ales omului pe care „Dumnezeu l-a creat pentru o existenţă nepieritoare şi l-a făcut chip al eternităţii proprii” (Înţ 2,23).
Moartea, în fond, înseamnă desfigurarea imaginii lui Dumnezeu întipărite pe chipul omului! De aceea, înţeleptul susţine că Dumnezeu nu poate să fi „inventat” moartea, nici s-o fi voit: ea „a intrat în lume prin invidia diavolului; şi o încearcă cei care sunt de partea lui” (Înţ 2.24).
Mantuitorul se intorcea din tinutul Gadarenilor unde vindecase un indracit. Dupa Matei, fusesera doi (Matei 8, 28).
Imaginea unui Iisus care nu era iubit “in patria Sa”, adica in Nazaret si mai apoi in Capernaum, pentru ca circula zicala ca “nimeni nu e profet in tara lui”, nu e intru totul adevarata. Evanghelistul Luca ne spune ca “intorcandu-Se, L-a primit poporul, caci toti Il asteptau” (Luca 8, 40). Prin acest “L-a primit” trebuie sa intelegem ca i-au organizat o primire deosebita, iesind toti in intampinarea Lui. Ca L-au primit cu respect si cu bucurie se vede si din textul care urmeaza, unde se arata ca “Il imbulzea poporul” (v. 42).
Exegetii cred ca locul unde s-a intors era orasul Capenaum, pentru ca, de la o vreme, Mantuitorul se pare ca se mutase din Nazaret in Capernaum, ceea ce si explica de ce a murit de multe ori Capernaumul “patria Sa”, orasul Sau. Manifestatia de bucurie pe care i-au organizat-o la intoarcere, arata ca toti il cunosteau si ca se bucura de o faima bine stabilita printre ai Sai. De altfel Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toti se cunosteau intre ei. Aceasta se intampla – spun exegetii – in luna decembrie a anului 28. Tinand seama de greseala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mantuitorul putea fi in vremea aceea in al doilea an al propovaduirii Sale.
Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus pe ţărmul occidental al lacului Tiberiade. Anunţă că Isus este Salvatorul care dă viaţă, inclusiv viaţă fizică. Dubla minune, cea a vindecării femeii grav bolnave de hemoragie şi cea a învierii fiicei lui Iair, arată că Isus se preocupă de dramele omeneşti: suferinţe chinuitoare, infirmităţi, stări de frică şi spaimă dintre care ultima este moartea. Aceste minuni fac să vedem în Isus pe unicul Mântuitor, singurul care domină forţele naturii şi duhurile rele: potoleşte furtuna pe mare (Mc 4,35-41), eliberează pe un om posedat şi face ca o întreagă legiune de diavoli să se arunce în abisul mării (Mc 5,1-20). Astăzi Isus dovedeşte că este stăpân şi peste puterea morţii: vindecă femeia bolnavă de hemoragie şi o readuce la viaţă pe fiica lui Iair (Mc 5,21-43,
Pentru a fi destinatari ai mântuirii lui Isus e nevoie de credinţă. Evanghelistul subliniază legătura cu Isus prin credinţă şi totodată ne stimulează să învăţăm a trăi din credinţă pentru a fi salvaţi.
Iair şi Isus
Cunoaştem episodul. După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând: „Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască!” Şi Isus a plecat cu el (cf. Mc 5,21-24).
Iair, unul dintre capii sinagogii, se prezintă la Isus ca simplu om mânat de un mare necaz dar şi ca un om de credinţă. Nu toţi conducătorii evreilor erau ostili lui Isus. Unii, ca Iair şi Nicodem, credeau în Isus. Pentru Iair, Isus e mai mult decât unul dintre învăţători. De aceea, se aruncă la picioarele lui Isus şi-l roagă stăruitor. Asta înseamnă că cererea trebuia rezolvată urgent. Fiica lui era pe moarte. Nu mai exista altă speranţă de salvare decât în Isus. El crede că doar Isus poate să o salveze cu adevărat. Îi cere lui Isus să se deplaseze la faţa locului şi să o binecuvânteze: să-şi pună mâinile peste ea ca să trăiască.
Isus a fost de acord şi a plecat cu el. De aici, se întrevede deja că fiica lui Iair va trăi.
La acest punct, evanghelistul introduce în prim plan o femeie grav bolnavă. Pierderea de sânge înseamnă pierderea vieţii. Este o istorie impresionantă. În timp ce Isus se îndrepta spre casa lui Iair, o mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trup că a fost vindecată de boală (cf. Mc 5,24-29).
Aşa cum Iair a intrat în scenă în timp ce o mare mulţime era în jurul lui Isus, la fel şi această femeie bolnavă. Situaţia ei era de două ori gravă. Este la limita posibilului. De doisprezece ani suferea de o boală penibilă: are fără întrerupere pierderi de sânge. Potrivit legii, o atare femeie este necurată şi pângăreşte tot ce atinge, lucruri şi persoane. Din acest motiv acţionează pe ascuns. Căutase leac la tot felul de medici, dar nu s-a ales decât cu agravarea bolii şi pierderea averii. Nimeni şi nimeni nu reuşea s-o vindece. Va reuşi Isus? Dar ea îl cunoştea? A auzit vorbindu-se de el? Câtă lume îl îmbulzea atunci pe Isus din orice parte, dar numai acea femeie l-a atins mânată de credinţă! Nu putea să se prezinte înaintea lui Isus, cum a făcut Iair, şi să spună la toţi, cine este şi ce necaz are. Ar fi fost vai de ea, căci era necurată. A făcut-o în ascuns gândindu-se: „De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Şi aşa s-a întâmplat. Isus a vindecat-o. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a ştiut în trup că a fost vindecată de boală. Însă nu este salvată pe deplin. Încă nu este total liberă. Potrivit celor din jur, în acea zi femeia a comis un păcat împotriva legii. Acum trebuie să fie eliberată de frică. Are nevoie de curajul credinţei. Şi Isus i-l dă.

I.P.S.Plamadeala comenteaza acest episode din evanghelie astfel :”Aceasta trebuie sa ne dea si noua de gandit. Toti venim la biserica, toti ne atingem intr-un fel sau altul de Mantuitorul, dar iata ca nu catre toti se revarsa puterea Sa. Ea se face simtita insa la aceia care vin cu o intentie anumita, si care vin sa-si expuna intentia in fata lui Dumnezeu, cu credinta.”
Si mai trebuie sa tragem o invatatura de aici. Multi dintre cei putini credinciosi zic: Credeti voi ca are Dumnezeu chiar asa, grija de voi toti? Ca se apleaca Dumnezeu catre nevoile fiecaruia dintre voi? Ca tine Dumnezeu socoteala atator miliarde de oameni cate sunt pe pamantul acesta, si ca ii are in vedere pe fiecare dintre ci? Ei bine, iata, intamplarea aceasta ne spune ca da. Dumnezeu ne are in vedere pe fiecare din noi, cu conditia insa sa venim catre Dumnezeu cu intentii precise, sustinute de o credinta neindoielnica.
Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cel doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: “Credinta ta te-a mantuit”. Nu a Mea. “Crede numai”, i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a Iui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.
Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: “Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute” (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea in contact cu o realitate de dincolo de noi si recunoasterea acestei realitati. Intrarea intr-un astfel de contact te transforma, iti creste dimensiunile, iti prelungeste fiinta, ti-o scoate din limitate si ti-o incarca din afara ta cu o energie suplimentara
Cei de azi isi expun doar constatarile si lasa deschise concluziile, poate in speranta ca alte constatari ar putea in viitor motiva si alte concluzii. Cei de azi nu pronunta numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Il pronuntau. Iata cu ce cuvinte isi termina Kepler (1571-l630) ultimul volum din cartea sa Armonia cosmica (Harmotdces mmtdk 1619): “Iti multumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, ca mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumusetea creatiei Tale; in masura in care spiritul meu marginit le-a putut intelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta”
Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra. Sfantul Apostol Pavcl spune precis: “Nu ne incununeaza decat cel ce se lupta dupa lege” (II Tim. 3, 5), decat cel ce crede dupa ran-duiala, dupa cum ne invata Biserica noastra. Este clar: ceilalti, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat li s-ar parea ca sunt aproape de imparatia lui Dumnezeu. Nu intra inauntru.
In 1936 in SUA o tanara pe numele de Phyllis i-a scris marelui fizician Einstein o scrisoare în care îşi exprima, politicos, curiozitatea daca oamenii de stiinta se roaga ?
Raspunsul savantului :” Oamenii de ştiinţă cred că orice întâmplare, inclusiv în relaţiile dintre oameni, este datorată legilor naturii. De aceea un om de ştiinţă nu poate fi înclinat să creadă că evoluţia lucrurilor poate fi influenţată de rugăciune, cu alte cuvinte, de o manifestare supranaturală.
Totuşi, trebuie să admitem: cunoştinţele noastre asupra acestor forţe sunt imperfecte, astfel că în final, convingerea că există un spirit suprem are la bază un fel de credinţă. O astfel de convingere rămâne larg răspândită în ciuda realizărilor actuale în domeniul ştiinţei.”
Revenim la drumul lui Isus spre casa lui Iair pentru a-i vindeca fiica…
Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!” (cf. Mc 5,35-43).
Ca în revelaţiile biblice, când trebuie să se întâmple ceva nou, Isus îi spune lui Iair: Nu te teme!. Continuă să crezi! Credinţa este singurul leac împotriva deznădejdii. Ajung, în fine, la casa lui Iair. Aici, aud peste tot bocete şi plânsete rituale după obiceiul oriental. Dacă Isus spune că tânăra nu a murit, ci doarme, este pentru că nu vede moartea ca ceva definitiv. „Morţii vor fi înviaţi”, spune credinţa lui Israel (Is 26,19). Minunile lui Isus nu sunt un spectacol pentru curioşi. De aceea, Isus este rezervat. I-a luat cu el doar pe tatăl şi pe mama copilei şi pe trei dintre apostoli şi a intrat în camera unde zăcea copila. Avea 12 ani, exact câţi avea femeia vindecată, de când suferea de hemoragie: cifră simbolică pentru a spune că una era consumată de boală şi alta cu adevărat moartă. La fel ca pe soacra lui Petru, când zăcea la pat cuprinsă de friguri, Isus a prins copila de mână şi i-a spus: „Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!” Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Iar ei erau uimiţi peste măsură. Isus le-a spus să i se dea să mănânce.
Readucerea la viaţă a fiicei lui Iair este descrisă de Marcu ca o înviere. Verbele în greacă indică învierea din morţi. Isus i-a zis în limba aramaică: „Talitha qum!” (în greacă: τὸ κοράσιον, σοὶ λέγω, ἔγειρε; în latină: Puella, tibi dico: Surge!). Evanghelistul Marcu se grăbeşte să traducă expresia pentru ca cititorii să nu creadă că Isus a recurs la cuvinte magice. A zis simplu: „Fetiţă, îţi spun scoală-te!”. Isus nu face magie. Vorbeşte şi acţionează normal. A intrat în camera unde se afla copila, aşa cum face în fiecare dimineaţă un tată sau o mamă şi i-a spus acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori. Doar că de această dată Isus le rosteşte accentuat: „Îţi spun eu!”. Şi copila s-a ridicat din moarte. Isus i-a redat viaţa. Totuşi va trebui să moară. Învierea este provizorie.
Sfântului Teofilact al Bulgariei talcuieste aceasta prima minune a invierii fiicei lui Iair că reprezintă pe omul care, `din slăbiciunea firii omeneşti fiind biruit, cade, făr-de veste, în cursele păcatului… Iar (dar) păcatul lui iaste… ascuns în casă, nu s-a vădit în lume, nici s-au făcut cunoscut la oameni…
Sa observam proportionalitatea si cronologia minunilor ,Mantuitorul infaptuieste prima din cele 3 minuni intr-un ritm de ascendo am putea spune mai intai fetita de 12 ani si pe urma baiatul major al vaduvei din Nain ,pentru a culmina cu Lazar om matur…

In acest articol au fost folosite pasaje din Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a (B) preot Anton Lucaci.

Postat: 31/03/2018 la 05:21 , Scris de Attila Simon. Categoria: Cultura religioasa.
Comentariu | Trackback