Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

De la Geneza la Ion blestemul pamantului si Moromete…

Cu totii avem vie imaginea cum sfantul Papa Ioan Paul al II- lea la coborarea din avion se inchina si saruta un vas cu pamantul tarii pe care o vizita …
Aces gest este una sacrala pe care vechii agricultori sau tarani o cunoasteau foarte bine .
Unul din cel mai mare teolog calugar franciscan din Ungaria Barsi Balazs (asemanator cu Ilie Cleopa de la ortodocsi ) spune :
In Cartea Genezei cap 1 si 2 avem trei personaje centrale :
 Dumnezeu Creatorul-Pamantul-Omul /Creatia pamantului .

Facerea 1. 10 Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ,
Facerea 2.6 Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului.Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.

Facerea 3. 17  blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale!

Pamantul apartine omului de la caderea lui ADAM ,pamantul e materia din care am fost facuti astfel prin pamant apartinem Domnului iar prin legatura sacrala a agricultorului cu pamantul acesta se reintoarce spre Domnul Creatorul Cerului  a Pamantului si a Omului…
Rastignirile de pe holdele taranilor  simbolizeaza aceasta legatura intrinseca…
In 1091 Papa Orban al -II lea a dispus ca la inceputul Postului Mare -Miercurea Cenusii ,in cadrul slujbei sa se faca semnul Sfintei Cruci pe fruntea credinciosilor cu cenusa -cenusa ce era obtinuta din arderea crengilor si frunzelor de la Floriile anului anterior cu urmatoarea scurta rugaciune :

adu-ti aminte ca  ţărână eşti şi
în ţărână te vei întoarce”. (Geneza 3 : 19)
Cenusa simbolizand atat penitenta,curatenia,si legatura directa cu Creatorul .

In antichitate cenusa era folosita la producerea sapunului
impreuna cu  reziduuri de grăsime de gătit .

 In limba română etimologia cuvântului „ţăran” este diferită. Ca şi „ţară”, termenul derivă din latinescul „terra” (pământ): „terra – ţară – țeran”. Ţăranul este „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugerează ideea că ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvântul „ţară” are şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” însemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba română dă mărturie despre legătura intimă, organică dintre ţăran, pământ şi ţară.
Lumea şi pământul ca dar. Omul care mulţumeşte
Nerespectarea şi stricarea acestei rânduieli atrage după sine nenorociri – nu numai distrugerea firii şi a lumii, a mediului natural, a hranei, ci şi decăderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creaţiei. Atunci omul nu mai înţelege lumea ca dar – darul implicând nu numai concepţia că izvorul a toate bunătăţile este Dumnezeu, dar şi ideea de comuniune şi de jertfă („Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc” nota, într-o meditaţie, Ernest Bernea  referindu-se la dimensiunea spirituală a actului dăruirii ca act de jerftă – „a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din fiinţa ta” –, care, în acelaşi timp, coagulează şi întăreşte comuniunea dintre oameni – „darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi celălalt, o cale şi un semn de unificare a două fiinţe”, scrie Ernest Bernea) .
Lumea şi pământul ca dar, aşa cum le înţelegea ţăranul român, presupune a le folosi cu recunoştinţă, nu numai ca „homo sapiens” sau ca „homo faber”, ci – cum remarcă Părintele Alexander Schmemann într-o cuvântare – în primul rând ca „homo adoratus”, expresie însemnând „omul care mulţumeşte”. Această calitate (ţinând de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului şi al patimilor care ne înstrăinează unii de alţii şi de Dumnezeu, care ne rup de strămoşi şi de generaţiile viitoare, care ne pun în război unii cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu natura. Ea ne înalță într-un registru al nobleţii sufleteşti.
Această viziune era, aşa cum au remarcat cercetători ai lumii ţărăneşti, proprie ţăranului român. El nu se raporta la pământ ca la o proprietate asupra căreia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun dăruit de Dumnezeu spre menţinerea traiului şi a bunelor rânduieli, spre folosul său şi al comunităţii (fiind călăuzit de conştiinţa că proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, ţăranul ţinea seama în mod firesc de anumite rânduieli şi limite. O mare însuşire a ţăranului este că avea conştiinţa limitelor şi manifesta o smerenie în modul cum se slujea de tot ce îi oferea natura .

Acesta este modelul adevăratului gospodar. Fără aceste însuşiri, omul devine mândru, lipsit de recunoştinţă şi, în consecinţă, un risipitor, un om lipsit de chibzuinţă, de simţul măsurii şi al firescului. Dacă luăm în considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la ţărani, putem spune că acest cuvânt înţelept aparţinând Părintelui Sofronie Saharov reflectă în mod desăvârşit şi înţelepciunea ţăranului român: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidit-o Dumnezeu.”
În acest mod, ţăranul nu numai că îşi dovedea calitatea de om vrednic în faţa comunităţii (de bun chivernisitor), dar asigura dăinuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale şi materiale, întrebuințând cu recunoştinţă moşia sa şi bunurile moştenite şi perpetuând viaţa (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de această lume, ci punând-o în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor – fiindcă, din cele dăruite de Dumnezeu, suntem chemaţi să dăruim şi noi, la rândul nostru – şi pentru a o orienta, prin dăruire, jertfă şi slujire, spre un țel mult mai înalt: rostul mântuitor pe care Dumnezeu l-a sădit în miezul lumii prin Întruparea Fiului Lui). Doar în acest mod omul este cel care, după o cunoscută vorbă din popor, „sfinţeşte locul”.
Când lumea şi viaţa nu au mai fost înţelese ca dar
Duşmanii ţăranului şi ai rânduielilor înţelepte după care funcţiona lumea sa au fost cei care nu au mai înţeles lumea şi viaţa ca dar. Cei care au transformat lumea într-un locaş al ispitelor, în care patimilor li s-a dat libertatea de a se înstăpâni şi de a desfiinţa rânduiala veche, proces care a avut mai multe etape şi al cărui apogeu se pare că îl trăim astăzi.
Patimile sunt cele care învăluie într-o pâclă groasă ochii noştri sufleteşti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosită ca dar; patimile înrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului dăruirii: în locul capacităţii de jertfă, trezesc şi cultivă în noi egoismul şi lăcomia, în locul spiritului de comuniune, încurajează dezbinarea, distrugerea legăturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea răstoarnă rânduiala firească a întregii lumi.
Universului ţărănesc – un spaţiu al comuniunii şi al rânduielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un câmp de luptă – loc al războaielor, al bătăliilor pentru putere şi acaparare colonialistă, al subjugării şi anihilării celor mai slabi, al exploatării până la epuizare a resurselor, în care unităţile organice reprezentate de Biserică, familie, comunităţile locale, statul naţional, mica proprietate şi micile gospodării ţărăneşti – cu alte cuvinte, unităţile întemeiate pe omul concret – nu mai încap fiindcă sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, înghiţirea lor într-o imensă societate de masă, în haosul globalist, unde „ordinea” trebuie menţinută prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.
Pierderea legăturii cu cerul şi cu pământul
Atunci când „homo adoratus” va dispărea definitiv, va triumfa conceptul de „homo homini lupus”, care va transforma lumea într-un adevărat infern.

Ţăranul, om al rădăcinilor
Grigore Leşe spunea foarte sugestiv într-un interviu că „spre obârşii urci, nu cobori” şi că „trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile”. Ţăranul, ca om al rădăcinilor, nu este doar „păstrătorul teritoriului naţional” (Liviu Rebreanu) – asigurând continuitatea materială a acestuia (şi sănătatea unui întreg popor, hrana sănătoasă produsă de ţăranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvântate de Dumnezeu) –, el este şi păstrătorul sufletului românesc (fiind „purtătorul crucii”, cum îl numea Horia Bernea; crucea pe care şi-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm împlantată în pământul strămoşesc, pământ creştin apărat cu preţul vieţii de strămoşi – în mare măsură de ţărani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcătuiau în trecut „aproape întregul element militar al ţării”
Prin urmare, legătura sa indestructibilă cu cerul l-a făcut pe ţăran şi un dârz apărător al pământului nostru şi, implicit, al datinilor acestui pământ, al individualităţii şi unicităţii noastre etnice care – arată Părintele Stăniloae – se dizolvă numai atunci când elementul unificator şi întemeietor, şi anume credinţa, slăbeşte. Credinţa l-a ţinut în comuniune cu strămoşii, cu pământul şi cu fraţii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole întregi de restrişte (până la instaurarea comunismului) nu au putut să o zdruncine, chiar dacă în plan istoric au avut loc despărţiri şi rupturi dureroase, lupte şi jertfe – fiind dorul, care „stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Păr. Dumitru Stăniloae) Astfel se explică şi de ce ţăranul era în bună lucrare cu firea – tocmai datorită comuniunii sale cu Dumnezeu, care îl făcea să trăiască în rânduială, să cunoască şi să respecte buna întocmire a firii, având în vedere că, în viziunea ţărănească, alcătuirea ei nu este o întâmplare (caz în care omul s-ar simţi tentat să o schimbe după capriciile sale), ci se supune şi ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu înţeleg ecologiştii anticreştini este că tocmai înstrăinarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenţa asupra naturii, care astăzi a atins proporţii fără precedent şi care distruge echilibrul ei şi ordinea firească în care a fost zidită. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest război dus împotriva naturii: „Natura este prieten, şi nu duşman. Ea a fost zidită pentru a fi tovarăşul şi ajutorul omului, iar nu un rob răzbunător. Oamenii care înrobesc natura o fac vrăjmaşă şi răzbunătoare. La noi, în Balcani, se mai păstrează încă ceva din respectul de odinioară şi mila faţă de natură. Mai dăinuieşte încă obiceiul – până nu demult obştesc în Balcani – ca ţăranul, când vrea să taie un copac, să cosească iarba sau să înjunghie un dobitoc, să-şi facă cruce zicând: «Doamne, iartă!» Popoarele care au declarat război pe viaţă şi pe moarte naturii, care au născocit şi pus în practică în chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras şi atrag asupra lor nenumărate rele – întrucât cel ce rupe legăturile sale prieteneşti cu natura, în acelaşi timp rupe şi legăturile cu Dumnezeu.”
În lumina celor afirmate până aici, înţelegem că ţăranul român este un om al pământului, însă nu într-un sens păgân  Ţăranul este om al pământului în sensul că este om al rădăcinilor, al rânduielii, al comuniunii cu înaintaşii, sortit să păstreze şi să transmită mai departe tradiţia, adică înţelepciunea strămoşească: valorile şi adevărurile vii care au trecut testul timpului, fiind trăite, mărturisite şi aparate de strămoşi în acest spaţiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicăieri” cu privire la care atrăgea atenţia Nicolae Iorga, prevestind parcă, prin avertismentul său, naşterea omului abstract de astăzi.
Aşa se face că, odată cu pământul, ţăranul apăra „legea strămoşească”, sau ceea ce Păr. Dumitru Stăniloae spunea că „a reprezentat pentru poporul român fundamentul tuturor legilor sale de viaţă”, aceasta fiind Ortodoxia , ca mod de vieţuire şi dăinuire a neamului nostru. Fiindcă, deşi istoria i-a fost potrivnică, deşi s-a aflat în calea atâtor năvălitori şi la confluenţa intereselor unor mari imperii şi puteri, poporul român a avut modul lui de a se „ţine locului”, adică de a rezista istoriei şi timpului şi de a răspunde problemei răului care îi ameninţa existenţa. Când a fost adus în situaţia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul şi-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul său, s-a instalat neorânduiala, lipsa de sens, de criterii şi de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiraţie a comunismului; de îndeplinirea acestei condiţii depindea transpunerea în viaţă a utopiei totalitare pe altarul căreia trebuia jertfit fără milă omul-chip al lui Dumnezeu. „statul n-are sens decât în slujba valorilor neamului care-l susţine” (Mircea Vulcănescu ).
Prin urmare, atunci când omul urban a pierdut legătura cu cerul, s-a dezrădăcinat şi nu a mai putut rămâne racordat la real, la un mod de viaţă cumpătat şi firesc. A ajuns un zămislitor de utopii şi un visător obsedat de plăsmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcată de ambiţii şi lăcomie, conflicte, nelinişti, frică, robie şi teroare, civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea ).
Eliminarea ţăranilor şi a micilor proprietari (producători) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pământurilor, prin lipsirea ţăranilor de mijloacele necesare pentru a-şi munci pământul, părăsirea vetrelor, uitarea rădăcinilor şi a propriei credinţe, destrămarea familiilor şi a comuniunii cu cei de acelaşi neam, cu strămoşii, cu ţara, prin încurajarea emigrării, toate acestea în favoarea unor profitori străini şi a marilor corporaţii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezrădăcinări şi ale înrobirii în care am fost aduşi. Marele economist din perioada interbelică Virgil Madgearu argumenta în lucrările sale că protejarea şi răspândirea micii gospodării ţărăneşti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va întreţine o populaţie densă, va intensifica producţia agricolă şi va alcătui pentru producţia industrială a ţării o piaţă internă, capabilă să consume stocuri mari de mărfuri” şi că „regimul de proprietate şi de muncă ţărănească poate deveni punctul de plecare al dezvoltării unei industrii naţionale. …Cu cât va fi mai răspândită gospodăria ţărănească mică, cu atât va dispărea mai repede şi mai complet cauza emigrării” . Importul a 80 % din alimente, industria naţională făcută praf, înrobire şi exploatare în favoarea cămătarilor şi a unei oligarhii financiare.
Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atât prin faptul că ţăranilor li s-au confiscat pământurile (de care existenţa ţăranului este organic legată), cât prin erodarea spiritului de comuniune (care se hrănește din credinţă) care domnea în satul românesc  şi care forma altă dată şi baza unui regim cooperatist trainic. Aşa s-a produs degradarea satului, păstrătorul prin excelenţă al fiinţei româneşti, loc binecuvântat al solidarităţii organice şi al omeniei, iar decăderea morală care ia o amploare fără precedent în oraşe, lipsa solidarităţii şi a unităţii dintre români, uniformizarea şi atomizarea societăţii, sunt tocmai urmările degradării comunităților rurale.
 Însă acest război al oraşului împotriva satului a fost mereu dus cu perseverenţă de regimurile totalitare. În acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creându-se condiţiile prielnice pentru înrobirea şi spolierea noastră.
Până când nu vom reface legătura dintre sat şi oraş, redând ţăranilor demnitatea de a trăi potrivit firii şi rostului lor (nu ca sclavi agricoli şi căpşunari, izgoniţi de pe propriile pământuri), populaţia din oraşe va rămâne o masă atomizată, pradă unor forţe străine destructurante, care ne vor acapara nu numai pământurile, dar şi sufletele.
Îndemnul pe care îl adresa românilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de recepţie la Academia Română este la fel de valabil şi astăzi: „Oraşul însă trebuie să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc. Glasul pământului trebuie să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni să n-o mai înfrângă şi nici să n-o nesocotească. Între sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre. De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit” .

Mircea  Eliade insa vedea o respingere a taranului de catre noua elita romaneasca…Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări scruia
Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933
Marin Preda  readuce imaginea taranului in Morometii …unde taranii stau sub un clopot cosmic si drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor.
Atât Marin Preda cât şi Liviu Rebreanu sunt cunoscuţi în lumea întreagă prin operele lor, însă prin aceste două mari capodopere (cum au fost numite de critici literari) au ajutat literatura româna să facă un pas în dezvoltarea ei.Este prima capodoperă în creaţia lui Liviu Rebreanu şi un punct de referinţă în evoluţia romanului românesc.. Elita criticii literare a văzut în acest roman o capodoperă de răscruce în reflectarea satului şi a ţăranului român. Într-adevăr, romanul aduce o imagine nouă, autentică, obiectivă asupra realităţii rurale, respingând orice intenţie de idilizare, de înfrumuseţare.   Cele două romane pornesc de la fapte reale petrecute pe fundalul mediului rural .In romanul ION  dragostea  pentru pământ e aproape bolnăvicească. Ion pronunţa cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată.Combinând aceste date, imaginând scene, gesturi, dialoguri, Liviu Rebreanu a trecut la elaborarea romanului. El îşi propune să reprezinte prin Ion al Glanetaşului pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe care s-a născut, pe care trăieşte şi moare. Ion este un roman realist de observaţie socială. Imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revine asupra notatiei de la inceput: “Timpul nu mai avea rabdare”. Este una dintre multele ‘imagini ale simetriei’ in literatura lui Marin Preda. Aceasta vrea sa dea o idee despre rotatia procesuala a vietii dupa o lege statornica si misterioasa care actioneaza si in natura. Pe când  romanul Ion are ca temă centrală dorinţa da îmbogăţire a personajului principal Ion.
In 2006 Televiziunea Română sub forma unei campanii publice de identificare a celor mai mari români din toate timpurile. Inspirându-se din versiunea britanică a emisiunii 100 Greatest Britons„Mari români” a întocmit topul 100 al celor mai mari români, pe baza votului exprimat de telespectatorii români care au dorit să-și exprime preferințele prin internet, sms sau telefon. La aceasta emisiune coordonata de filozoful Horea Roman Patapievici a participat si poetul si criticul literar Ioan Romeo Rosiianu care a avut sclipirea si profunzimea de a propune ca Mare Roman pe Taranul Roman …Eu as adauga taranul agricultor  adamic de pretutindeni…

Sfantul  Papa Ioan Paul al II –lea in secolul secularist XX a avut curajul  de a saruta solul tuturor tarilor vizitate ,transmitand astfel mesajul simbolic ca si Cap al Bisericii ca se Reintorcea la Creator ,Binecuvantand solul blestemat de la caderea adamica,purtand in acel sarut sudoarea ,suferintele ,nazuintele si rugaciunile milioanelor de tarani ai acestei lumi trecatoare..

In prezentul articol s-au folosit pasaje din articolele :
Irina Bazon,traducator publicist, si Calugar Franciscan BARSI BALAZS .

Lasati un raspuns