SFÂNTUL THOMAS MORUS, martir
(1477-1535)
“Cel mai bun dintre toţi englezii”[1].
Cu această frază, cardinalul englez Pole exprima respectul şi admiraţia lumii culturale, politice şi religioase a Europei, când s-a răspândit ştirea decapitării lui Thomas Morus, bărbatul respectat de toţi pentru cultura, capacitatea politică şi sfinţenia vieţii. În cartea Pro ecclesiae unitatis defensione (“În apărarea unităţii Bisericii”), el povesteşte că mulţi, la trista ştire, nu au putut să-şi stăpânească lacrimile, deoarece Thomas nu aparţinea numai anglo-saxonilor, ci Europei şi lumii întregi.
O inteligenţă extraordinară
Născut la Londra, în 1477, a fost educat la curtea lui Thomas Morton, arhiepiscop de Canterbury şi cardinal, a studiat la Oxford şi apoi la Lincoln=s Inn, devenind foarte curând avocat. Ştiinţa sa nu se limita la dreptul civil şi canonic, ci se mişca liber în toate domeniile, de la literatura antică şi cunoaşterea limbii greceşti la cea umanistă şi contemporană, de la istorie la filozofie, de la poezie la teologie. Ca avocat, a fost, desigur, unul dintre cei mai prestigioşi din timpul său şi, ca studios, este aşezat imediat după Pico della Mirandola, căruia i-a putut face comemorarea oficială la zece ani de la moarea sa.
Ca şi Fisher, şi el era legat de o profundă prietenie cu Erasm din Rotterdam, şi susţinea că umanismul nu era un obstacol, ci putea să fie un preţios ajutor în studiul Scripturii şi al teologiei. Cunoaşterea doctrinei părinţilor Bisericii şi a conciliilor ecumenice îi permitea să-şi aşeze viaţa pe baze solide.
Cariera sa politică a fost foarte rapidă şi, în câţiva ani, a ajuns cavaler, membru al parlamentului, trimis special al regelui în Flandra, unde a avut o contribuţie importantă pentru pacea de la Cambrai, şi, în sfârşit, cancelar al regatului. Cufundat într-o activitate publică intensă, nu a neglijat niciodată datoriile faţă de familie, îngrijindu-se cu multă atenţie de raporturile cu prima şi, după văduvie, cu a doua soţie, şi cu fiicele, şi nici faţă de studii şi viaţa sa de rugăciune.
Un ascet modern
Era un om de mare echilibru şi de o inteligenţă cunoscută, cum dă mărturie şi această rugăciune care îi aparţine: “Doamne, dă-mi o digestie bună şi, natural, şi ceva de mâncare. Dă-mi sănătatea trupului şi buna-dispoziţie pentru a o putea menţine. Doamne, dă-mi un suflet sănătos, care să aibă mereu înaintea ochilor ceea ce este bun şi curat, încât să nu se scandalizeze în faţa păcatului, dar să ştie întotdeauna să găsească mijloacele pentru a-i opune remediul. Doamne, dă-mi o inimă care nu cunoaşte aversiunea, murmurul, suspinul şi lamentarea. Nu permite să mă preocup prea mult de ceea ce-mi centrează atenţia spre mine, adică spre ceea ce se cheamă “eu”. Doamne, dă-mi simţul umorului: dă-mi harul să ştiu să zâmbesc la o glumă, pentru a şti să reţin pentru viaţă un pic de bucurie şi să-i ajut şi pe alţii să participe la ea”.
Ziua sa era foarte obişnuită. Chiar cancelar fiind, mergea devreme la culcare şi se scula la două noaptea, pentru a se ruga şi studia până la şapte dimineaţa, când participa la sfânta Liturghie şi, după ce lua micul dejun şi acorda atenţia cuvenită familiei sale, se ducea la serviciu. Cu acest orar, el îşi asigura timpul necesar pentru a cultiva unirea cu Dumnezeu, grija faţă de familie, studiul şi scrierea de cărţi.
Deja în 1501, a ţinut la Londra o serie de conferinţe, foarte aplaudate, despre Cetatea lui Dumnezeu a sfântului Augustin, care, din nefericire, s-au pierdut. În timp ce se afla în Flandra, a început să scrie capodopera sa, Utopia. În ea expune filozofia sa politică, foarte diferită de aceea prezentată în opera contemporană a lui Machiavelli, Principele. După aceea, a scris Ultimele patru lucruri, adică moartea, judecata, infernul şi paradisul, aplicând adevărurile de novissimi vieţii de curte, Replică lui Luther şi alte cărţi apologetice. Stilul său, ca şi caracterul, nu era polemic, ci rotunjit şi elegant, şi nu rareori presărat de umor.
În ultimii zece ani ai vieţii, şi-a construit în reşedinţa sa o capelă, unde petrecea ore în şir în rugăciune şi unde uneori aduna întreaga familie, cum se întâmpla în Vinerea Sfântă, când citea şi comenta pătimirea lui Isus. La începutul prânzului, una dintre fiice citea un pasaj din Sfânta Scriptură şi comentariul corespunzător al lui Nicolae de Lyra. Chiar şi în calitate de cancelar, a continuat să frecventeze propria parohie, cântând în cor, slujind la altar şi participând la diferite iniţiative. Din stipendiul său, închiria case şi ţinea în ele, pe propriile cheltuieli, săraci, bolnavi şi bătrâni.
Supus al regelui, dar mai întâi creştin
Regele Henric al VIII-lea îl preţuia foarte mult şi spera în sprijinul său când a intrat în conflict cu papa, deoarece cuvântul cancelarului Morus era, în regatul său, cea mai autorizată voce. Thomas, cu multă diplomaţie, a încercat să atenueze contrastele pentru a evita o ciocnire frontală, dar nu a reuşit. Când regele l-a prins la strâmtorare, el a trebuit să facă o alegere clară şi hotărâtă, spunând că, deşi reafirmă supunerea sa totală faţă de rege în lucrurile temporale, nu putea, în conştiinţă, să-l recunoască drept cap suprem al Bisericii din Anglia, deoarece aceasta era contrar credinţei. Regele l-a arestat şi l-a închis în Turnul Londrei, unde, din aceleaşi motive, se afla deja episcopul Fisher, cu care însă nu a putut avea nici un contact.
Pentru a-i schimba gândurile, regele a recurs la toate mijloacele, de la ademenire la ameninţare, până la a-l spolia nu numai de titluri, dar şi de bunurile sale şi a se sluji de cei apropiaţi din familie pentru a face presiuni asupra lui. Thomas a suferit foarte mult, dar în scrisorile către fiica sa, Margaret, a explicat clar pentru ce nu putea, în conştiinţă, să consimtă la cererea regelui, chiar dacă toţi episcopii i-au jurat credinţă. Lui i s-a spus că până şi prietenul său, episcopul Fisher, ar fi acceptat Actul de supremaţie! O minciună care nu a reuşit să-l convingă.
Singurul motiv de curaj în acel timp a fost pentru Morus rugăciunea. Avea asupra lui Cartea orelor şi Cartea psalmilor, legate într-un singur volum. Pe marginile acestor două cărţi, el scrisese în limba engleză celebra Meditaţie pioasă şi alte note ce reflectau starea sa de spirit: o încredere imensă în Dumnezeu, care îl întărea, şi teama de a nu fi capabil să accepte harul martiriului. În perioada detenţiei, a scris Tratatul asupra pătimirii, cu consideraţii originale. Deosebit de mişcătoare şi pătrunse de delicateţe sunt scrisorile din această perioadă către fiica sa, Margareta.
Mărinimia sufletului
Înaintea tribunalului, Thomas a rămas într-o tăcere demnă, care a fost ruptă numai după sentinţă, când a replicat că fiecărui episcop care semnase Actul de supremaţie, el putea să-i opună o sută de sfinţi în favoarea sa, şi votului Parlamentului englez, conciliile ecumenice ale Bisericii de mii de ani. Apoi a continuat: “Pentru aceasta nu sunt obligat, domnul meu, să-mi supun conştiinţa opiniilor unui conciliu naţional în contrast cu conciliul general al întregii creştinătăţi”; şi, cu suflet mare, îndreptându-se către judecători, a concluzionat: “Nu mai am nimic de adăugat, domnilor, dar aşa cum sfântul apostol PaulY era prezent şi asista la moartea sfântului ŞtefanY şi acum amândoi se află în gloria sfinţilor din paradis şi prietenia lor va dura pentru totdeauna, tot la fel, cred cu adevărat, şi pentru aceasta mă rog din inimă, că, deşi acum, pe pământ, excelenţele voastre sunteţi judecătorii condamnării mele, vom putea totuşi dincolo, în paradis, să ne întâlnim împreună pentru mântuirea veşnică”[2].
Pe eşafod, el a cerut poporului să se roage pentru rege şi a recitat psalmul Miserere, a adresat cuvinte pline de umor călăului şi şi-a aşezat capul pe tăietor. Era 6 iulie 1535, şi Thomas avea doar 57 de ani. Capul său a luat locul celui al lui Fisher, pe parul de pe podul Londrei, şi a rămas acolo mai bine de 30 de zile, până când fiica sa l-a obţinut, plătindu-l de la omul însărcinat să-l arunce în fluviu, şi l-a depus în mormântul familiei.
Faima sfinţeniei eroice a lui Thomas s-a răspândit pretutindeni în Europa, iar în zilele noastre, Paul al VI-lea a introdus cultul său în calendarul universal, unindu-i într-o singură comemorare, 22 iunie, pe Ioan Fisher şi Thomas Morus.
[1] Cuvinte atribuite cardinalului Pole, contemporan sfântului.
[2] Cf. Roper, Viaţa sfântului Thomas Morus, Oxford 1935.
