Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu
a treia predică de Advent (21 decembrie 2018)
Dumnezeul cel viu este Treimea vie, am spus ultima dată. Dar noi suntem în timp şi Dumnezeu este în veşnicie. Cum să depăşim această „diferenţă calitativă infinită”? Cum să facem o punte peste un astfel de abis infinit? Răspunsul este în solemnitatea pe care ne pregătim s-o celebrăm: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”.
Între noi şi Dumnezeu – a scris marele teolog bizantin Nicolae Cabasilas – se ridicau trei ziduri de despărţire: cel al naturii pentru că Dumnezeu este spirit şi noi suntem carne, cel al păcatului, cel al morţii. Primul dintre aceste ziduri a fost dărâmat în întrupare, când natura umană şi natura divină s-au unit în persoana lui Cristos; zidul păcatului a fost dărâmat pe cruce, iar zidul morţii în înviere[1]. Isus Cristos este de acum locul definitiv al întâlnirii dintre Dumnezeul cel viu şi omul viu. În El, Dumnezeul cel îndepărtat s-a apropiat, a devenit Emanuel, Dumnezeul-cu-noi.
Drumul de căutare a Dumnezeului celui viu pe care l-am întreprins în acest Advent a avut un precedent ilustru: „Itinerarul minţii către Dumnezeu” (Itinerarium mentis in Deum) a sfântului Bonaventura. Ca filozof şi teolog speculativ, el găseşte şapte trepte pe care sufletul se înalţă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt:
Vederea Lui prin vestigiile sale în univers.
Contemplarea lui Dumnezeu în vestigiile sale în această lume sensibilă.
Contemplarea lui Dumnezeu prin imaginea imprimată în facultăţile naturale.
Contemplarea lui Dumnezeu în imaginea sa reînnoită de darurile de har.
Contemplarea unităţii divine în primul său nume care este Fiinţa.
Vederea preafericitei Treimi ca Binele.
Răpirea mistică a sufletului în care încetează lucrarea intelectului în timp ce iubirea trece total în Dumnezeu.
După ce a trecut în revistă diferitele mijloace pe care le avem pentru a ne ridica la cunoaşterea Dumnezeului celui viu şi „locurile” unde putem să-l întâlnim, sfântul Bonaventura ajunge la concluzia că mijlocul definitiv, infailibil şi suficient este persoana lui Isus Cristos. De fapt aşa termină tratatul său:
Ei bine: sufletului nu-i rămâne decât să meargă dincolo de toate acestea cu contemplaţia şi să treacă dincolo de lumea sensibilă, nu numai atât, ci chiar dincolo de el însuşi. În această trecere Cristos este cale şi poartă; Cristos este scară şi vehicul, ca ispăşitor pus deasupra arcei lui Dumnezeu şi sacrament ascuns de-a lungul secolelor.
Filozoful Blaise Pascal, în vestitul său Memorial, ajunge la aceeaşi concluzie: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob „este găsit numai pe căile învăţate de Evanghelie”. Motivul acestui lucru este simplu: Isus Cristos este „Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Scrisoarea către Evrei întemeiază pe asta noutatea Noului Testament: „După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2).
Dumnezeul cel viu nu ne mai vorbeşte prin persoană interpusă, ci personal pentru că „Fiul este strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3). Asta din punct de vedere ontologic şi obiectiv. Din punct de vedere esenţial, sau subiectiv, marea noutate este că acum nu mai este omul cel care, „bâjbâind” (Fap 17,27), merge în căutarea Dumnezeului celui viu; Dumnezeul cel viu coboară în căutarea omului, ajungând să locuiască în înseşi inima sa. De acum încolo, în inimă poate fi întâlnit şi adorat în duh şi adevăr: „Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (In 14,23).
„Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”
Cel care a făcut din acest adevăr – adică faptul că Isus Cristos este revelatorul suprem al Dumnezeului celui viu şi „locul” unde se intră în contact cu El – inima Evangheliei sale este Ioan. Ne încredinţăm lui pentru ca să ne ajute să facem din căutarea Dumnezeului celui viu ceva mai mult decât o simplă „căutare”, ci o „experienţă” a Lui, să avem nu numai cunoaşterea, ci un „sentiment” viu.
Pentru a nu pierde forţa şi caracterul imediat al mărturiei sale inspirate, să evităm să impunem textelor orice cadru interpretativ. Pur şi simplu să trecem în revistă cuvintele cele mai explicite în care Isus însuşi se prezintă ca revelatorul definitiv al lui Dumnezeu. Fiecare din aceste cuvinte este capabil, singur, să ne ducă pe marginea misterului şi să ne aducă în faţă un orizont infinit.
In 1,18: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat”. Pentru a înţelege sensul acestor cuvinte, trebuie să facem referinţă la toată tradiţia biblică despre Dumnezeu care nu poate fi văzut fără a muri. E suficient să citim Ex 33,18-20: „Moise a zis: «Fă-mă, te rog, să văd gloria ta!». Domnul a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată splendoarea mea şi voi chema numele Domnului în faţa ta. Căci mă îndur de cine vreau să mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă!». Domnul a zis: «Nu vei putea să vezi faţa, căci nu poate omul să mă vadă şi să rămână viu»”.
Există un atare abis între sfinţenia lui Dumnezeu şi nevrednicia omului încât acesta ar trebui să moartă văzându-l pe Dumnezeu sau numai auzind glasul său. De aceea Moise (Ex 3,69) precum şi serafimii (Is 6,2) îşi acoperă faţa înaintea lui Dumnezeu. Rămânând în viaţă, după ce l-a văzut pe Dumnezeu, se simte o surpriză recunoscătoare (Gen 32,31). Este o favoare rară pe care Dumnezeu o acordă lui Moise (Ex 33,11) şi Ilie (1Re 19,11 şu) care vor fi în mod semnificativ admişi să contemple gloria lui Cristos pe Tabor.
In 10,30: „Eu şi Tatăl una suntem”. Este afirmaţia probabil cea mai încărcată de mister din tot Noul Testament. Isus Cristos nu este numai revelatorul Dumnezeului celui viu: este El însuşi Dumnezeul cel viu! Revelatorul şi revelaţia sunt aceeaşi persoană. De la această afirmaţie reflecţia Bisericii va porni pentru a ajunge la credinţa deplină şi explicită în dogma trinitară. Ceea ce noi traducem cu expresia „una” este un substantiv neutru (hen în greacă, unum în latină). Dacă Isus ar fi folosit masculinul eis, unus, ar fi trebuit să credem că Tatăl şi Fiul sunt o singură persoană, iar învăţătura despre Treime ar fi exclusă la rădăcină. Spunând „unum”, una, sfinţii Părinţi vor deduce pe bună dreptate că Tatăl şi Fiul (şi, cum se va afirma mai târziu, Duhul Sfânt) sunt una şi aceeaşi natură, dar nu o singură persoană.
In 14,6: „I-a spus Isus: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine»”. Aici trebuie să ne oprim un pic mai mult. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Citite în contextul actual al dialogului interreligios, aceste cuvinte pun o întrebare pe care nu o putem trece sub tăcere. Ce să gândim despre toată acea parte a omenirii care nu-l cunoaşte pe Cristos şi Evanghelia sa? Niciunul dintre ei nu merge la Tatăl? Sunt ei excluşi de la medierea lui Cristos, deci de la mântuire?
Un lucru este sigur şi de la el trebuie să pornească orice teologie creştină a religiilor: Cristos şi-a dat viaţa „ca răscumpărare” şi din iubire faţă de toţi oamenii, pentru că toţi sunt creaturi ale Tatălui său şi fraţi ai săi. Nu a făcut deosebiri. Oferta sa de mântuire este universală. „Când voi fi înălţat de la pământ (pe cruce!), îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32); „nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, proclamă Petru în faţa sinedriului (Fap 4,12).
Unii, deşi se declară credincioşi creştini, nu reuşesc nici astăzi să admită că un fapt istoric particular, cum este moartea şi învierea lui Cristos, a putut să schimbe situaţia întregii omeniri în faţa lui Dumnezeu. De aceea înlocuiesc evenimentul istoric cu un principiu universal „impersonal”, repropunând vechiul drum al gnozei. Cred că ei ar trebui să-şi pună o altă întrebare, adică dacă ei cred cu adevărat în misterul cu care stă sau cade întregul creştinism: întruparea Cuvântului şi dumnezeirea lui Cristos. Odată admisă asta, nu mai apare absurd pentru raţiune ca un act particular să poată avea o însemnătate universală. Ar fi straniu mai degrabă să se creadă contrariul.
Greşeala cea mai mare, în a-i sustrage atâta parte din omenire, nu i se face lui Cristos sau Bisericii, ci omenirii înseşi. Nu este posibil a porni de la afirmaţia că „Cristos este propunerea supremă, definitivă şi normativă de mântuire făcută lumii de Dumnezeu”, fără a recunoaşte chiar cu asta tuturor oamenilor dreptul de a beneficia de această mântuire?
„Dar este realist – ne întrebăm – a continua să credem într-o misterioasă prezenţă şi influenţă a lui Cristos în religii care există înainte de El şi care nu simt nicio nevoie, după douăzeci de secole, să primească Evanghelia sa?”. Există, în Biblie, un fapt care ne poate ajuta să dăm un răspuns la această obiecţie: umilinţa lui Dumnezeu, ascunderea lui Dumnezeu. „Tu eşti un Dumnezeu ascuns, Dumnezeul lui Israel mântuitorul”: Vere tu es Deus absconditus (Is 45,15, Vulgata). Dumnezeu este umil în creaţie. Nu pune eticheta sa pe toate, cum fac oamenii. În creaturi nu este scris că sunt făcute de Dumnezeu. Le este lăsat lor să descopere asta.
Cât timp a fost nevoie pentru ca omul să recunoască cui îi datora fiinţa, cine a creat pentru el cerul şi pământul? Cât timp va mai fi nevoie înainte ca toţi să ajungă să recunoască asta? Încetează, pentru asta, Dumnezeu să fie El creatorul a toate? Încetează să încălzească pe cine care-l cunoaşte şi pe cel care nu-l cunoaşte cu soarele? Se întâmplă acelaşi lucru în răscumpărare. Dumnezeu este umil în creaţie şi este umil în mântuire. Cristos este mai preocupat ca toţi oamenii să fie mântuiţi, decât ca ei să ştie cine este Mântuitorul lor.
Mai mult decât de mântuirea celor care nu l-au cunoscut pe Cristos, ar trebui să ne preocupăm, cred, de mântuirea celor care l-au cunoscut, dacă trăiesc ca şi cum n-ar fi existat niciodată, uitând complet de botezul lor, străini faţă de Biserică şi faţă de orice practică religioasă. Cât priveşte mântuirea celor dintâi, Scriptura ne asigură că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10,34-35). Francisc de Assisi, la rândul său, face o afirmaţie aproape incredibilă pentru timpurile sale: „Orice bine care se află în oameni, păgâni sau nu, trebuie referit la Dumnezeu, izvorul oricărui bine”[2].
Mângâietorul va conduce la tot adevărul
Vorbind despre rolul lui Cristos faţă de persoanele care trăiesc în afara Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „Duhul Sfânt, într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu, dă fiecărei persoane posibilitatea de a intra în contact cu misterul pascal al lui Cristos”, cu lucrarea sa răscumpărătoare (Gaudium et spes, 22). Astfel am ajuns la ultima etapă a drumului nostru, Duhul Sfânt. La sfârşitul vieţii sale pământeşti Isus spunea: „Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile viitoare. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti” (In 16,12-15).
În Duhul Sfânt tot Isus e cel care continuă să ni-l reveleze pe Tatăl, pentru că Duhul Sfânt este de acum Duhul Celui Înviat, Duhul care continuă şi aplică lucrarea lui Isus pământesc. Puţin după cuvintele tocmai amintite, Isus adaugă: „Acestea vi le-am spus în asemănări. Vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în asemănări, ci vă voi vesti deschis despre Tatăl meu”. Când va putea Isus să le vorbească deschis despre Tatăl, din moment ce acestea sunt printre ultimele cuvinte rostite de el cât era viu, după care va muri pe cruce? O va face, întocmai, prin Duhul Sfânt pe care el îl va trimite de la Tatăl.
Sfântul Grigore de Nissa a scris: „Dacă lui Dumnezeu i-l luăm pe Duhul Sfânt, ceea ce rămâne nu mai este Dumnezeul cel viu, ci cadavrul său”[3]. Isus însuşi explică motivul acestui lucru. „Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic” (In 6,63). Aplicat la cazul nostru, asta înseamnă: Duhul este acela care dă viaţă ideii de Dumnezeu şi cercetării despre El. Raţiunea umană, marcată fiind de păcat, singură, nu este suficientă. Omul care vrea să vorbească despre Dumnezeu, cu orice titlu, dacă este un credincios, trebuie să-şi amintească faptul că „nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu” (1Cor 2,11).
Duhul Sfânt este adevăratul „ambient vital”, Sitzt im Leben în care se naşte şi se dezvoltă orice teologie creştină autentică. Duhul Sfânt este acel spaţiu invizibil în care este posibil să se observe trecerea lui Dumnezeu şi în care Dumnezeu însuşi apare o realitate vie şi activă. Dumnezeul cel viu, spre deosebire de idoli, este un „Dumnezeu care respiră” şi Duhul Sfânt este respiraţia sa. Acest lucru este adevărat şi în privinţa lui Cristos. „În Duhul Sfânt” indică acel domeniu misterios în care, după învierea sa, se poate intra în contact cu Cristos şi se poate experimenta acţiunea sa sfinţitoare. El trăieşte acum „în Duh” (cf. Rom 1,4; 1Pt 3,18). Duhul Sfânt este, în istorie, „respiraţia Celui Înviat”.
Marele arc voltaic dintre Dumnezeu şi om nu se închide, aşadar, şi bliţul neaşteptat de lumină nu se produce decât în acest special „câmp magnetic” care este constituit din Duhul Dumnezeului celui viu. El este cel care creează în interiorul omului acea stare de har prin care într-o zi avem marea „iluminare”: descoperim că Dumnezeu există, este real, ajungând să ni „se taie răsuflarea”.
Celui care l-ar căuta pe Dumnezeu în altă parte, numai printre paginile cărţilor sau printre raţionamentele umane, ar trebui să i se repete ceea ce îngerul a spus femeilor: „De ce îl căutaţi printre cei morţi pe cel care este viu?” (Lc 24,5). De Duhul Sfânt – scrie sfântul Vasile – depinde „familiaritatea cu Dumnezeu”[4]. Adică depinde dacă Dumnezeu ne este familiar sau în schimb străin, dacă suntem sensibili sau în schimb alergici la realitatea sa.
Aşadar remediul este de a regăsi un contact tot mai deplin cu realitatea, ba chiar cu persoana Duhului Sfânt. Să nu ne mulţumim nici cu o pneumatologie reînnoită, adică o teologie a Duhului, ci să aspirăm să facem din El şi o experienţă personală. Milioane de creştini din timpul nostru au trăit o experienţă puternică a noilor Rusalii dorită de sfântul Ioan al XXIII-lea. Iată cum unul dintre cei care cei dintâi, în Biserica catolică, au trăit această experienţă, îi descria efectele unui prieten:
„Credinţa noastră a devenit vie; credinţa noastră a devenit un soi de cunoaştere. Pe neaşteptate, supranaturalul a devenit mai real decât naturalul. Pe scurt, Isus este o persoană vie pentru noi. Încearcă să deschizi Noul Testament şi să-l citeşti ca şi cum ar fi literalmente adevărat acum, fiecare cuvânt, fiecare rând. Rugăciunea şi sacramentele au devenit cu adevărat pâinea noastră cea de toate zilele, şi nişte practici pioase generice. O iubire faţă de Scripturi pe care eu n-aş fi crezut-o niciodată posibilă, o transformare a relaţiilor noastre cu alţii, o nevoie şi o forţă de a mărturisi dincolo de orice aşteptare: toate acestea au devenit parte din viaţa noastră. Experienţa iniţială a botezului Duhului nu ne-a dat o emoţie exterioară deosebită, ci viaţa a devenit plină de calm, de încredere, bucurie şi pace”[5].
„Şi Cuvântul s-a făcut trup”
O meditaţie despre rolul lui Cristos unic revelator al Dumnezeului celui viu nu se poate încheia în mod mai demn decât cu Prologul lui Ioan. Nu ca un text din Evanghelie de comentat – asta o vom face în ziua de Crăciun – ci ca un imn de laudă care ţâşneşte acum din inima noastră spre gloria Preasfintei Treimi. Că o porţiune aşa de reprezentativă a Bisericii, într-un loc ca acesta, proclamă credinţa sa absolută în Cristos Fiul lui Dumnezeu şi lumină a lumii îmbracă o valoare mântuitoare. Pe un act de credinţă ca acesta Cristos a întemeiat Biserica sa şi a promis că „porţile iadului nu o vor birui”. Să-l recităm împreună în picioare cu inima plină de uimire şi recunoştinţă:
1 La început era Cuvântul
şi Cuvântul era la Dumnezeu
şi Cuvântul era Dumnezeu.
2 Acesta era la început la Dumnezeu.
3 Toate au luat fiinţă prin el
şi fără el nu a luat fiinţă
nimic din ceea ce există.
4 În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,
5 iar lumina în întuneric luminează,
dar întunericul nu a cuprins-o […].
9 Cuvântul era lumina adevărată
care, venind în lume, luminează pe orice om.
10 Era în lume
şi lumea a luat fiinţă prin el,
dar lumea nu l-a cunoscut.
11 A venit la ai săi,
dar ai săi nu l-au primit.
12 Însă celor care l-au primit,
celor care cred în numele lui
le-a dat puterea
de a deveni copii ai lui Dumnezeu,
13 care nu din sânge,
nici din voinţa trupului,
nici din voinţa bărbatului,
ci din Dumnezeu s-au născut.
14 Şi Cuvântul s-a făcut trup
şi a locuit între noi,
iar noi am văzut gloria lui,
glorie ca a unicului născut din Tatăl,
plin de har şi de adevăr […].
18 Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu;
Fiul, care este spre pieptul Tatălui,
el l-a revelat.
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun Fericit!
Note:
[1] Nicholas Cabasilas, Viaţa în Cristos, III, 3.
[2] Celano, Vita prima, XXIX, 83 (FF 463).
[3] Sf. Grigore de Nissa, De eo qui sit ad imaginem Dei (PG 44, 1340).
[4] Sf. Vasile, De Spiritu Sancto, 19,49 (PG 32, 157).
[5] Mărturie prezentată în Patti Gallagher Mansfield, As by a New Pentecost, Amor Deus Publishing, Phoenix 2016, pag. 55.
http://lumea.catholica.ro/2018/12/nimeni-nu-l-a-vazut-vreodata-pe-dumnezeu/
