Ucraina – o țară divizată geopolitic și religios

1. Dezbinarea geopolitică

S-ar putea ca unii să se indigneze pentru faptul că noi vorbim despre Ucraina ca despre o țară scindată, dar termenul nu ne aparține. L-a utilizat renumitul politolog American S. P. Huntington, în lucrarea sa celebră „Ciocnirea civilizațiilor” (The Clash of Civilizations, 1996), numind unele state, fosta Iugoslavie, Turcia sau Ucraina de exemplu, „state sfâșiate” (states torn), adică state situate pe zona de interferență a două civilizații diferite și divizate între acestea [1].

Pentru a slăbi și mai tare aceste state, pentru a duce „sfâșierea” în astfel de state până în pragul războiului civil, SUA au aplicat de fiecare dată un scenariu extrem de simplu [2]. De exemplu se ia o ţară în care SUA urmăresc anumite interese și doresc să opereze o schimbare de regim, eventual să aducă la vârf o conducere pro-americană. Aici se finanţează masiv o opoziţie bezmetică și vehementă, insensibilă la argumente raţionale, şi se intervine de regulă într-un moment electoral. Fără să mai aştepte finalizarea procesului electoral, numărarea voturilor şi comunicarea oficială a rezultatelor, opoziţia acuză neverificat puterea de fraudă şi organizează mari proteste de stradă. Se improvizează chiar şi simboluri ad-hoc, se adoptă o vestimentaţie de o anumită culoare, se cântă anumite cântece etc. Partea acuzată neverificat de fraudă electorală nu poate risca să reprime demonstraţiile, pentru că aceasta ar duce la o escaladare a violenţei şi s-ar întoarce împotriva sa, aşa că nu are de ales şi părăseşte puterea. Opoziţia proclamă victoria şi sărbătoreşte euforic ca la introducerea calului de lemn în cetatea Troiei, numărarea voturilor nu mai interesează pe nimeni, iar rezultatul real al alegerilor nu mai este aflat niciodată. Oricât ar părea de curios, acest scenariu simplu și aparent naiv a fost aplicat cu succes în mod repetat. A fost un mod de a opera cu care SUA au reușit să dea trei lovituri de stat, în trei ţări – Serbia, Georgia şi Ucraina – în trei ani la rând. Agentul care orchestra şi finanţa aceste lovituri de stat era însuşi ambasadorul pleni-potenţiar al SUA Richard Miles. Acest Richard Miles era în anul 2000 ambasador la Belgrad, de aici a fost mutat, în 2003, la Tbilisi, unde a avut loc aşa-zisa „revoluţie a trandafirilor”, iar de aici imediat la Kiev, la „revoluţia portocalie”.

În Ucraina a fost însă nevoie de o repetare a așa-zisei „revoluții portocalii”. Prima „revoluție” a avut loc în iarna anilor 2003-2004. Preşedintele Leonid Kucima nu avea posibilitatea constituţională să mai candideze pentru încă un mandat, aşa că şi-a desemnat succesorul, în persoana lui Victor Ianukovici. Contracandidatul lui Ianukovici, Victor Iuşcenko, avea ca din întâmplare aproximativ aceleaşi date ca şi Saakaşvili din Georgia. Vorbitor de limbă engleză, a făcut studii în SUA, a trăit mai mulţi ani acolo şi s-a căsătorit cu o femeie cetăţean american. Foarte probabil recrutat de către CIA şi trimis să candideze la Kiev. Cu câteva zile înainte de alegeri, ambasadorul Miles şi-a făcut apariţia la Kiev. După tipicul cunoscut de la Belgrad şi Tbilisi, susţinătorii lui Iuşcenko nu au aşteptat să se termine alegerile şi au organizat mari manifestaţii în Piaţa Independenţei, acuzând neverificat puterea de fraudă. Manifestaţiile au ţinut mai multe săptămâni, până când fostul preşedinte Kucima şi candidatul susţinut de acesta au cedat şi au predat ştafeta echipei „democratului” Iuşcenko. Prima „revoluție” a fost finanțată de către SUA, au fost finanţate o serie întreagă de organizaţii ale „societăţii civile” ( care de fapt nici nu exista), inclusiv ziarul Ucrainskaia Pravda, fostul oficios comunist, sau mişcarea ultranaţionalistă Ruh. Ucraina prezintă această particularitate paradoxală. Ţara este împărţită, ca mentalitate, între Vest şi Est. Vestul, cu o orientare pro-occidentală conjuncturală, interesată, precară şi reversibilă, are o populaţie majoritar ucraineană naţionalistă, precum şi minorităţi de cultură vestică, în special maghiari, polonezi şi românii din Transcarpatia. Estul ţării, cu orientare filorusă, este dominat de rusofoni autohtoni sau emigraţi din fosta URSS, şi ca atare este o zonă mai tolerantă sub raportul convieţuirii diverselor naţionalităţi. Astfel că SUA au fost nevoite să facă cea mai proastă alegere posibilă, susţinând curentele naţionaliste ucrainiene, intolerante, pentru „democratizarea” acestei ţări, utilizând de fapt mijloace care sunt de natură să compromită scopul.

A doua „revoluție portocalie” a fost organizată tot de către SUA zece ani mai târziu, fiind nevoie să se mobilizeze din nou manifestații la Kiev şi în alte oraşe din Ucraina de Vest din iarna anului 2013-2014, în scopul alungării de la putere a președintelui ales Ianukovici și înlocuirea lui cu un președinte marionetă a SUA. La fel ca şi în iarna anului 2003-2004, SUA nu au găsit o posibilitate de finanţare a Ucrainei, în vederea redresării economiei acestei ţări, dar au găsit bani să plătească protestatarii din piaţă de la Kiev, cu câte 200 – 300 de grivne (15-20 euro) pe zi. Banii au fost viraţi din Germania prin Fundaţia „Konrad Adenauer” [3], dar şi din SUA, prin ambasada americană de la Kiev. Adjunctul secretarului de stat Victoria Nulad, provenind dintr-o familie originară din Rusia, rusofonă şi o rusofobă înverşunată în acelaşi timp, a fost personal la Kiev în decembrie 2013 după care, la întoarcerea în SUA, a declarat cu un cinism greu de egalat că „SUA a investit în Ucraina 5 miliarde de dolari în crearea unei reţele, care are ca scop atingerea intereselor americane în Ucraina şi pentru a dărui Ucrainei viitorul pe care îl merită” [4]. Este de înţeles că SUA nu sunt interesate în reconstrucţia economică şi dezvoltarea de sine stătătoare a unei Ucraine independente, ci mizele implicării SUA, cu costuri uriașe, în destabilizarea politică a Ucrainei, sunt cu totul altele. SUA au avut în vedere atragerea Ucrainei în NATO, sub pretextul unui pericol rusesc, pentru ca apoi să ocupe zona de mare importanță strategică a Crimeii, să exploateze resursele de gaze și petrol din zona economică ucraineană a Mării Negre și să ocupe zona de mare potențial economic a Donbasului. Or, era evident că în anul 1954, atunci când a transferat către Ucraina Sovietică întinse teritorii rusești, conducătorul URSS Nikita S. Hrusciov nu și-a imaginat că într-un viitor oarecare Ucraina va încerca să intre în NATO, cu teritoriile rusești cu tot. Filosofia lui Hrusciov era că aceste teritorii rusești rămân rusești, indiferent dacă din puct de vedere formal se află în interiorul frontierelor Ucrainei ori ale Republicii Sovietice Federative Ruse.

Istoric vorbind, Ucraina ca stat a fost translatată pe hartă în mod repetat. După cum se știe, în ambele războie mondiale, Ucraina în cea mai mare parte a ei s-a poziționat împotriva rușilor – și în ambele a pierdut. În Primul Război Mondial, sub comanda (între alții) a lui Skoropadski și mai apoi a lui Petliura, ucrainienii au luptat alături de austrieci, germani și respectiv polonezi împotriva rușilor și au pierdut, iar după război Ucraina a fost strâmtorată și împărțită între Polonia și URSS. Pe teritoriul URSS Stalin a creat o Republică Ucraineană Sovietică și la un moment dat, pe la începutul anilor ’30, i-a pedepsit pe ucrainieni prin înfometare pentru colaborarea cu inamicul german și polonez. Apoi, în al Doilea Război Mondial, o parte considerabilă a ucrainienilor, organizată ca Battalion Ukrainische Gruppe Nachtigallsub și ca Armata Revoluționară Ucraineană de sub conducerea lui Stepan Bandera, a luptat alături de Hitler din nou împotriva URSS și din nou a pierdut.

După al Doilea Război Mondial, Stalin nu a mai apucat să-și regleze conturile cu Ucraina, el murind în anul 1953. Ba mai mult decât atât, în mod paradoxal, după război Ucraina nu numai că nu a avut de suferit, ci chiar a ieșit cu teritoriul mărit considerabil. Noul lider al URSS Hrusciov a luat teritorii istorice ruseşti, inclusiv peninsula strategică Crimeea și le-a transferat, drept compensație pentru înfometare, în cadrul Ucrainei Sovietice. Dar, repetăm, ideea lui Hrusciov era că aceste teritorii rămân ale URSS, indiferent dacă sunt în Ucraina sau Rusia, și că nu se vor înstrăina cândva către adversarii URSS din Vest. El nu și-a imaginat niciodată (să încercăm să ne transpunem în mentalul lui) că Ucraina se va alia cândva cu noii naziști („America first!”) și că vor încerca să aducă bazele militare ale SUA în Crimeea. Apoi, după al Doilea Război Mondial, Stalin a luat teritorii din Estul Germaniei învinse şi le-a dat Poloniei comuniste, iar teritorii poloneze din Estul Poloniei și teritorii maghiare din estul Ungariei le-a dat Ucrainei Sovietice, de fapt le-a luat pe seama URSS. Pur şi simplu, Polonia a fost mutată de către Stalin pe harta Europei de la Est către Vest, pentru ca URSS, prin intermediul Ucrainei Sovietice, să se poată extinde ceva mai mult spre Vest.

2. Dezbinarea religioasă

Am făcut această foarte sumară schiță istorică doar cu scopul de a înțelege mai bine cum anume situația religioasă a Ucrainei contemporane se suprapune peste cea geopolitică. În Ucraina de azi este de presupus că putem întâlni statistici deformate interesat privind structura numerică a populației, în cifre absolute sau în procente, pe confesiuni religioase. Putem face, totuși, anumite aproximări destul de apropiate de realitate.

După cifrele oficiale disponibile pe internet, populația totală a Ucrainei era, la recensământul din 2001, 48,4 milioane locuitori, iar o estimare de dată mai recentă, din 2016 (fără Crimeea), ne dă 42,6 milioane total locuitori [5]. În ceea ce privește apartenența confesională, trebuie să avem în vedere eventualele fluctuații care vor apărea după evenimentul din 16 decembrie 2018, când a fost proclamată o Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală, adică independentă de Patriarhia Moscovei, respectiv trecerea unor credincioși, de bună voie sau siliți, de la Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) la Biserica Ortodoxă Ucraineană subordonată Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. De aceea nu vom utiliza estimări statistice actuale, care pot fi volatile, ci vom recurge la Rencesământul oficial al Ucrainei pe confesiuni religioase din anul 2003.

Potrivit Raportului din anul 2004 al acestui rencesământ oficial [6], situația este, în linii mari, următoarea. (1) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei): 52,2% din total populație, adică aprox. 25 milioane de credincioși, cifră pe care conducerea aceastei biserici o umflă în prezent, fără nici o bază, la 35 de milioane [7]. (2) Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Kievului), adică Biserica transformată de către Patriarhul ecumenic în decembrie 2018 în Mitropolie subordonată Constantinopolului: 14,3% din total populație, aprox. 7 milioane, cifră pe care și această biserică o umflă exagerat, fără să dea însă nici o estimare mai precisă. (3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană: 4%. (4) Biserica Greco-Catolică Ucraineană: a treia forță confesională din Ucraina, aprox. 11%, 5,2 milioane credincioși localizați în vestul țării. Apoi ateii și așa-zișii neafiliați religios și neoprotestanții de diverse denominațiuni sunt disipați aleatoriu cam peste tot în teritoriu, dar bisericile ucrainiene tradiționale, ortodoxă și greco-catolică, evidențiază o anumită distribuție geografică relativ clară.

Influența spirituală este și aceasta exercitată teritorial, greografic. În vestul Ucrainei, Biserica Greco-Catolică este dominantă, se declară „pro-europeană” și este percepută ca atare. În timpul protestelor din iarna 2013-2014 din Piața centrală a Kievului împotriva președintelui ales Viktor Ianukovici, reprezentanți ai acestei biserici, a treia forță confesională a țării, cu aprobarea arhiepiscopului lor Sviatoslav Șevșciuk, au participat activ la proteste și au amenajat în Piață corturi destinate oficierii serviciilor religioase [8]. Dar această Biserică, în istoria ei, a mers și mai departe cu „pro-europenismul”. La începutul celui de al Doilea Război Mondial, naționaliștii ucrainieni organizați ca Armată Revoluționară Ucraineană erau conduși de către Stepan Bandera, fiul unui preot greco-catolic din Vestul Ucrainei, și au luptat alături de „europeanul” Hitler împotriva URSS. Pe 30 iunie 1941 a fost dată publicității o Declarație de constituire a unui stat ucrainean independent cu sprijinul lui Hitler, declarație semnată de către Stepan Bandera. Această Declarație „s-a bucurat de sprijinul imediat al mai multor lideri religioși ucraineni, printre ei numărându-se mitropolitul greco-catolic Andrei Șeptițki și episcopul greco-catolic Grigorii Homișin. Mitropolitul Șeptițki a scris și o scrisoare pastorală în care îndemna populația să sprijine noul guvern” [9]. În realitate, liderii Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene și credincioșii acestei Biserici au fost oameni de bună-credință, ei au crezut că Hitler se va ține de cuvânt și că va fi de acord cu edificarea unei Ucraine independente. Numai că, după evacuarea sovieticilor din Ucraina dincolo de Nipru, inclusiv cu ajutorul ucrainienilor lui Bandera, Hitler i-a tras pe sfoară, le-a desființat statul independent proaspăt proclamat și i-a arestat pe membrii guvernului, pe care i-a deportat în Germania.

În al doilea rând, zonele din Centrul și din Estul Ucrainei sunt ortodoxe, dar divizate între cele două biserici Ortodoxe, cea subordonată Patriarhiei Moscovei, recunoscută ca atare pe plan internațional, și cea subordonată unei autodeclarate Patriarhii a Kievului, care până de curând nu era recunoscută de nimeni. Am avea astfel o imagine a hărții unei țări, în care cele trei forțe religioase principale trag în trei direcții diferite: greco-catolicii spre Vest, Estul rusofon spre Est, spre Moscova, în timp ce zona centrală năzuiește spre recunoașterea internațională a unei Patriarhii ucrainiene proprii a Kievului.

Sigur, din punct de vedere geopolitic, într-o Ucraină independentă ar fi de dorit să fie eliminată influența spirituală a Federației Ruse, exercitată prin intermediul Patriarhiei de la Moscova, dar acest lucru nu este posibil în totalitate. În Estul rusofon această influență spirituală a Moscovei oricum nu va putea fi eliminată niciodată și nimeni nu este atât de naiv, încât să creadă că va putea fi eliminată vreodată. În Ucraina de azi trăiesc aproximativ 9 milioane de cetățeni care se declară de etnie rusă [10], dar vorbitorii efectivi de limbă rusă în mod curent, rusofonii cum mai sunt numiți, sunt în număr de aprox. 15 milioane de suflete (29,6%), potrivit rencesământului din 2001, dintru-un total de 48,4 milioane [11]. Deci, în Mitropolia Ucraineană aflată sub ascultarea Moscovei există 15 milioane de rusofoni, dintr-un total de 25 de milioane de credincioși. Înființarea unei Biserici Autocefale Ucrainiene nu are cum să mizeze pe trecerea celor 15 milioane de rusofoni de la Mitropolia de sub ascultarea Moscovei la cea a Kievului, ci va fi o bătălie de durată și care foarte probabil va cunoaște și episoade violente, pentru cucerirea parțială a diferenței de maximum de 10 milioane de suflete, pe care în parte ar fi posibil să le piardă Moscova și, eventual, să le câștige Kievul. Peste conflictul militar și politic înghețat din Estul Ucrainei se va suprapune un conflict, de asemenea înghețat, de natură religioasă. Conflictul nu va fi unul propriu-zis religios, între dogme religioase și ascultări canonice între Moscova și Kiev, ci va privi o latură pur materială. Unele parohii și eparhii se vor diviza între Moscova și Kiev, și atunci vor începe polemicile și luptele pentru împărțirea patrimoniului, case parohiale, terenuri, sedii, mănăstiri etc., cam așa cum s-a întâmplat și în alte părți cu conflictele pentru moștenirea patrimoniului bisericesc între greco-catolici și ortodocși.

Cine ce pierde și cine ce câștigă? Să le luăm pe rând. Mai întâi, Patriarhia Moscovei va pierde câteva milioane de credincioși, un număr imposibil de prevăzut cu exactitate, undeva între un minimum neglijabil și un maximum de zece milioane de credincioși, fără să câștige nimic în schimb, în afară de o slăbire și mai accentuată a Ucrainei inamice. Pierderea numerică nu este gravă pentru Patriarhia Moscovei, care este cea mai mare din lume, cu cei peste 150 milioane de credincioși ai săi [12], dar pierderea de ordin simbolic este mai importantă. Patriarhia Moscovei pierde în Ucraina o parte a teritoriului său canonic vechi de peste trei sute de ani, pierde influență geopolitică, prestigiu și putere simbolică.

Patriarhia Kievului nu câștigă aproape nimic sigur, dar pierde perspectiva de a deveni în viitorul apropiat o patriarhie recunoscută pe plan internațional și a pierdut deja diaspora ucraineană în favoarea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Inițial, patriarhul autoproclamat Filaret era mitropolit al Kievului și a candidat pentru funcția de patriarh al Moscovei, în 1990, dar a pierdut în fața Patriarhului Moscovei Alexei al II-lea. Atunci, de supărare, Filaret a proclamat o Biserică Ortodoxă Ucraineană cu sediul la Kiev ca Patriarhie a Kievului, iar pe sine s-a proclamat patriarh, statut nerecunoscut de nimeni și, se înțelege, nici de către Constantinopol. După cum se știe, în vara anului 2016 a avut loc un Sinod Ortodox în Creta, care ar fi putut să fie ecumenic dar a ratat această țintă, prin refuzul de a participa al Patriarhului Moscovei, reprezentatul majorității ortodocșilor pe plan mondial, 150 de milioane, dintr-un total de 274 milioane [13]. După acest Sinod, patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu a decis să intervină în problemele interne ale Patriarhiei Moscovei, respectiv în Ucraina, pentru a încuraja schisma, prin recunoașterea unei Biserici Ortodoxe Ucrainiene Autocefale, cu sediul la Kiev.

La Sinodul numit impropriu „de unificare” a bisericilor ortodoxe din Ucraina, ținut pe 14 decembrie 2018 în Catedrala Sf. Sofia din Kiev în prezența președintelui Ucrainei Petru Poroșenko, s-a derulat o confruntare surdă între felonia bizantină a patriarhului ecumenic Bartolomeu și viclenia asiatică a autointitulatului patriarh al Kievului Filaret Denisenko. A câștigat categoric patriarhul ecumenic Bartolomeu. Acesta a prezidat Sinodul, a impus votul secret asupra unei liste pe care erau trecuți toți episcopii Bisericii, la care Mitropolitul Filaret ajuns deja la 89 de ani a pierdut încă o dată șansa de a deveni patriarh, în favoarea unei episcop foarte tânăr, Epifanie, de 39 de ani. Apoi, în ciuda faptului că le-a promis patriarhie, Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat Sinodul că nu se pune problema ca la Kiev să se înființeze o Patriarhie Ortodoxă Ucraineană Autocefală, ci doar o Mitropolie subordonată Patriarhiei ecumenice, adică lui însuși, iar liderul acestei Biserici, foarte tânărul Epifanie, va purta titlul de Mitropoilit, nu de Patriarh, deși cu câteva luni mai înainte clerului și poporului ucrainean propaganda din toate părțile le-a spus clar că ar fi vorba de o Patriarhie a Kievului. Totodată, patriarhul ecumenic a mai anunțat că preia sub directa lui subordonare și pe ortodocșii ucrainieni din diasporă.

Astfel, Patriarhul ecumenic și-a adjudecat încă o Biserică de vreo zece milioane de credincioși, cu diasporă cu tot, intrată în subordinea Patriarhiei sale, deși se pare că nu a fost neapărat inițiava sa personală și că nici nu a fost cumpărat în acest sens de către președintele Poroșenko, așa cum a insinuat președintele rus Putin de curând. Ci mai degrabă „Sanctitatea sa” pur și simplu ar fi executat un ordin. Surse foarte informate și credibile din mediile diplomatice din SUA, de exemplu fostul ambasador american Arthur H. Hughes, arată că Patriarhia ecumenică este prea importantă pentru a nu fi controlată informativ și financiar de către Israel și SUA. Finanțarea vine din SUA și „nivelul finanțării este legat direct de gradul în care patriarhia reușește să îndeplinească cu succes misiunile primite de la supervizorii săi americani” [14]. Iar în ceea ce privește provocarea în plus a unei falii inter-confesionale în Ucraina, sub pretextul cinic al „unificării”, putem spune că aceasta este o misiune pe care patriarhul Bartolomeu a îndeplinit-o cu succes.

Câștigat de aici a ieșit nu doar patriarhul Constantinopolului, care i-a păcălit pe ucrainieni la fel ca odinioară Hitler, ci și președintele Ucrainei Petru Poroșenko, care a marcat importante puncte electorale. Acesta din urmă a făcut personal demersuri și vizite la Constantinopol pentru înființarea unei patriarhii ucrainiene la Kiev. A fost nevoit să înghită pilula amară, aceea că nu este vorba de o Patriarhie ucraineană pe deplin independentă, ci numai de o nouă Mitropolie dependentă de Constantinopol, că nu s-a realizat altceva decât o schimbare de stăpân, că a luat o parte a Bisericii Ortodoxe de la Moscova și a predat-o SUA, prin intermediul Patriarhiei ecumenice. Poroșenko nu mai putea să dea înapoi, nu mai putea să protesteze, pentru că mașinăria de propagandă era demult pusă în mișcare în favoarea sa și el însuși, Poroșenko, a fost numit un eliberator al poporului de sub influența Moscovei și, în stilul unei demagogii deșănțate, a fost comparat cu Kneazul Vladimir, care i-a creștinat pe ruși și a fondat Rusia Kieveană în urmă cu mai bine de o mie de ani.

Singurul perdant sigur din afacerea asta este poporul ucrainean însuși, care trăiește tot mai prost, și țara Ucraina care, prin recentul Tomos din Fanar, a mai primit încă o tăietură în profunzime în unitatea sa spirituală. De aici înainte este posibil orice, inclusiv un conflict intern, fratricid, cu o motivație religioasă fanatizată, cum nu s-a mai văzut din Evul Mediu.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

sursă foto: adevarul.ro

[1] S. P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor, Ed. Antet, Bucureșști, 1999, p. 201.

[2] Vezi Nicolae Iuga, Șovinismul de mare putere, Ed. Grinta, Cluj, 2014, p. 62 și urm.

[3] www.paulcraigroberts.org,

[4] www.informationclearinghouse.info/article37599.html

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ucraina

[6] http://web.archive.org/web/20041204115821/www.derzhkomrelig.gov.ua/info_zvit_2003.html

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodox%C4%83_Ucrainean%C4%83_(Patriarhia_Moscovei

[8] https://www.mediafax.ro/externe/kievul-avertizeaza-biserica-greco-catolica-activa-in-cursul-miscarii-de-contestare-proeuropene-11899383

[9] https://ro.wikipedia.org/wiki/Declara%C8%9Bia_de_Independen%C8%9B%C4%83_a_Ucrainei,_1941

[10] https://web.archive.org/web/20111217151026/http://2001.ukrcensus.gov.ua/eng/results/general/nationality