Căutare

Cautare:

Categorii

Arhiva

Credinţa în Gluma şi Cel mai iubit dintre pământeni

Atât în Gluma, cât şi în Cel mai iubit dintre pământeni, întâlnim o anumită problematizare a raportului dintre om şi divinitate bazat pe o îndepărtare a omului de Dumnezeu şi alienarea acestuia într-o lume lipsită de valori eterne şi neperisabile. Lipsit de Dumnezeu şi gol pe dinăuntru, omul începe, astfel, să se sprijine tot mai mult pe raţiune, numai că raţiunea e înşelătoare şi găseşte mai degrabă întrebări decât răspunsuri edificatoare. Într-un astfel de cadru se proiectează existenţa tragică dominată de principiul ei fundamental care-i absurdul, iar omul lipsit de Dumnezeu e un om ce frizează absurdul.
Libertatea începe odată cu Dumnezeu. Căci fără El, omul e închis în lumea sa materială şi lăsat pradă propriilor patimi şi neputinţe. Aşa cum spunea şi Constantin Noica: ,,Totul se dovedeşte sclavie dincolo de graniţele creştinismului’’ .
Atât Petrini în Cel mai iubit dintre pământeni, cât şi Ludvik în Gluma, sunt certaţi cu Dumnezeu şi, mai mult decât atât, ambii sunt anchetaţi şi arestaţi pentru nişte lucruri iluzorii, ei fiind, de fapt, nevinovaţi. La aceste lucruri se adaugă o societate alienată, fanatică, lipsită de principii morale solide şi un sistem opresiv menit să-ţi suprime orice urmă de individualitate sau de speranţă. În acest fel apare şi tragedia care, aşa cum precizează şi Domenach ,,oscilează între două extreme, aparent contradictorii. Pe de-o parte, greşeala inconştientă şi pedeapsa nemeritată înseamnă atmosfera grea şi claustrată a fatalităţii; de cealaltă, o lume zornăind de libertăţi eroice, exaltată de oroare şi sacrificii’’ .
Astfel că prin condamnarea lor nevinovată, Ludvik şi Petrini, deschid calea absurdului pe de-o parte, dar ilustrează în acelaşi timp şi despărţirea omului de Dumnezeu şi propagarea acestei despărţiri sub forma unei culpabilităţi ontologice lipsită de orice speranţă de izbăvire. Aşa cum bine spune şi Domenach: ,,Vinovaţi inocenţi înseamnă absurdul. Un Dumnezeu vinovat este monstruos. Dar, în realitate, un mister mai profund se ascunde aici. Dumnezeu sau omul, cine-i vinovat, nu ştim, însă prin tragedie, credem că ghicim că se simt vinovaţi, de a nu se mai putea reîntâlni, a se învălmăşi cum ar fi vrut şi cum au încercat, în două moduri diferite, în zorile istoriei creştine. Înseamnă urma de neşters a acestei culpabilităţi ontologice ce poartă până la noi tragedia, iar aventurile pe care le pun în scenă sunt aspectele diverse – văzute când din partea oamenilor, când din partea lui Dumnezeu – ale acestei separări, ale consecinţelor sale şi ale unor eforturi totdeauna eşuate pentru a le depăşi’’ .
Fără Dumnezeu lumea îşi pierde sensul, omul devine un animal raţional, iar societatea tinde să-l corupă şi să-l modeleze ca pe o plastilină. În acest fel el îşi pierde viaţa interioară, individualitatea şi voinţa, ce sunt înlocuite rând pe rând cu o deznădejde acută şi o teamă fără margini. Căci din deznădejde şi teamă provine şi alienarea şi pierderea individualităţii. Unui om ce-l poartă cu sine pe Dumnezeu nu-i e teamă nici măcar de moarte, iar speranţa nu-l părăseşte o clipă.
Această antiteză dintre omul credincios şi cel lipsit de credinţă este sugerată şi de Kostka în Gluma atunci când spune: ,,Atâta timp cât mai au capacitatea de a se transpune, prin imaginaţie, în împărăţia basmelor, oamenii sunt plini de nobleţe, de compasiune şi poezie. Din nefericire, în imperiul vieţii cotidiene sunt dominaţi mai curând, de prudenţă, neîncredere şi suspiciune’’.
Un om poate fi liber chiar şi într-o închisoare, dar, de asemenea, poate fi captiv chiar şi sub cerul liber. Căci nu barele de metal închid pe om, ci patimile şi neputinţele sale. La fel cum a face ce pofteşte nu înseamnă a fi liber. Un suflet este liber sau captiv în funcţie de cât poate acel suflet să cuprindă. Un singur suflet e capabil să cuprindă în sine toată lumea. Acelaşi lucru îl afirmă şi Noica: ,,Omul care poartă cu sine toată lumea este şi el singur; dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea (…) Un om eliberat nu este cu necesitate un om liber. Un om eliberat e unul scutit de anumite piedici; un om liber, în schimb e unul înzestrat cu anumite putinţe’’ .
Dar poate cea mai gravă consecinţă a lipsei de credinţă constă în faptul că odată ruptă legătura cu Dumnezeu, omul pierde şi asemănarea cu Acesta. El nu se mai poate ridica mai presus de bine şi rău pentru că este lipsit de dragoste, ba mai mult nu se mai poate ridica nici măcar până la el însuşi, ci cade pradă propriilor slăbiciuni. Astfel omul nu-şi mai poate ierta semenii pentru că iertarea nu mai este cu putinţă nici pentru el şi nici pentru semenii lui. Consecinţa ce rezultă de aici este aceea a unei vieţi pârjolită de flăcările iadului. Omul gustă puţin, încă din timpul vieţii sale de pe pământ, şi din rai, dar şi din iad. Din această perspectivă îl analizează şi Kostka pe Ludvik în Gluma: ,,Dumneata, Ludvik, nu eşti în stare să ierţi, fiindcă nu crezi în Dumnezeu. Mereu îţi stăruie în minte şedinţa aceea plenară, în care toţi, fără excepţie, au ridicat mâna împotriva dumitale, aprobând, astfel, să ţi se distrugă viaţa (…) De atunci din ziua aceea, dumneata ţi-ai pierdut încrederea în omenire şi-i urăşti pe oameni în totalitatea lor. Această ură e blestemul dumitale: Căci a trăi într-o lume în care nu există pentru nimeni iertare, în care răscumpărarea e refuzată tuturor, e ca şi când ai trăi în iad. Dumneata, Ludvik, trăieşti în iad şi eu te compătimesc .’’
În Cel mai iubit dintre pământeni evoluţia lui Petrini de-a lungul romanului este legată strâns de modul cum el se raportează la Dumnezeu şi cum caută zadarnic prin dragoste să ajungă la spiritualitate. În acest sens finalul romanului este foarte edificator pentru că, ne spune Petrini, cu toate că ,, unde dragoste nu e, nimic nu e !’’, el ne sugerează totuşi că a ajuns la spiritualitate, la ,,eliberarea conştiinţei mele de ceea ce am trăit’’. La această spiritualitate, Petrini, ajunge prin suferinţă. În acelaşi scop, însă, trebuie să remarcăm că acest proces de eliberare a conştiinţei este unul ce se desfăşoară în mod consubstanţial cu acela de regăsire sau de împăcare cu Dumnezeu. Dacă vom urmări de-a lungul romanului felul cum se raportează Petrini la Dumnezeu încă din adolescenţă şi până la deplina maturitate, vom constata o schimbare radicală atât de ton, cât şi în modul său de a percepe relaţiile dintre oameni şi divinitate.
În adolescenţa sa, Petrini îl reneagă pe Dumnezeu din viaţa sa, dar aşa cum singur mărturiseşte, nu dintr-o fatalitate a soartei sau deznădejde acută, ci printr-un simplu proces de mimetism: ,,Deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănâncă viermii…’’. Înainte de a o cunoaşte pe Matilda, tonul lui Petrini, în raportarea lui faţă de Dumnezeu, se schimbă şi putem vedea cum prin acelaşi mimetism întrevedem o mică apropiere a lui Petrini de Dumnezeu, ba chiar un fel de admiraţie împletită cu aspiraţie pentru felul cum mama sa îl iubea şi îl ocrotea: ,,Dacă Mântuitorul a învăţat-o să fie atât de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem până mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atâta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii, numiţi de toată lumea de treabă nu sunt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atât de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă’’.
Ultimele cuvinte ale lui Petrini sunt foarte importante pentru că prin ele vedem că el îşi dă seama, analizându-şi tatăl, că un om bun nu poate păstra ranchiuna în sufletul său, dar cu toate acestea, după ce Petrini o cunoaşte pe Matilda, el însuşi face acelaşi lucru, păstrând în sufletul său ranchiuna şi duşmănia pentru fiecare lucru pe care aceasta îl greşea faţă de el. Acest lucru ne relevă la Petrini neputinţa sa sufletească.
De altfel, Petrini ne şi spune că el nu poate fi fericit, că nici măcar nu îşi poate imagina ce este aceea fericirea: ,,Dar nu puteam să afirm că sunt fericit, nici nu ştiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe’’. Dar această neputinţă a fericirii este de fapt neputinţa de a iubi de care suferă Petrini, căci aşa cum sugerează şi Matilda, sufletul omului este capabil de a se înălţa dincolode nimicnicia acestei lumi: ,,Sufletul omului e mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim s-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am râde de ceea ce ne-a făcut odată să fim atât de crispaţi şi atât de laşi…’’.
La fel şi în Gluma, lipsa credinţei duce la aceeaşi chircire sufletească, la aceeaşi neputinţă de a iubi, pe care Ludvik o exprimă în mod direct când spune: ,,Din clipa adevăratei mele maturităţi, n-am ştiut să adopt o atitudine sinceră faţă de nici o femeie şi, aşa cum se spune, pe nici una n-am iubit-o. Cauzele acestei nereuşite n-aş putea să afirm cu certitudine că le cunosc, nu-mi dau seama dacă nu sunt, pur şi simplu, urmările unor lacune congenitale ale inimii mele sau dacă nu-şi au rădăcinile în biografia mea’’.
După anii petrecuţi cu Matilda şi cei din închisoare, Petrini îşi schimbă complet tonul şi atitudinea faţă de Dumnezeu, apărând în sufletul său regretul şi remuşcarea pentru calea greşită pe care o apucase încă din copilărie când începe să refuze să se mai închine: ,,Doamne, Dumnezeule, gândii, de ce numai prin moarte ajungem la înţelegere, când e iremediabil prea târziu? N-ar fi făcut mai bine mama dacă, de mic, m-ar fi biciuit? Atunci când am lovit-o peste mână! Să fi pus mâna pe bici…’’.
Într-un final Petrini ajunge la vorbele preotului din adolescenţa sa, care i-a prevestit parcă, atât nenorocirile cât şi întoarcerea lui grabnică la Dumnezeu: ,,Aha, zice ,te-au cam răsfăţat, aşa se întâmplă… o să vezi tu cum o s-o păţeşti când o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi…’’.
Mai mult decât atât, pe măsură ce timpul trece, Petrini, ca o sublimă ironie, ajunge tot mai mult să-şi însuşească în mod inconştient viziunea Matildei asupra vieţii şi a dragostei. Dacă privim felul în care Matilda se raportează la lume: ,,Pământul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu există remediu… Ambiţiile, vanitatea, egoismul, ne mănâncă viaţa… Când viaţa e o bogăţie, o revăsare de daruri, un râu cu ape bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi… noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urâm, ne detestăm şi uităm prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă’’ şi comparăm acest fel de a vedea cu cel al lui Petrini, ajuns pentru a doua oară la închisoare, vom descoperi o asemănare izbitoare între cele două feluri de a privi lucrurile: ,,În plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna (…) Într-o iubire, gândii eu mai departe, sufletul se predă’’.
Lipsa credinţei egalează, nivelează, faptele oamenilor pe acest pământ şi graniţa dintre bine şi rău se anulează. Ticăloşii devin egali cu virtuoşii, iar în urma vieţii nu sălăşluieşte decât o tăcere mormântală lipsită de orice semnificaţie. Acest lucru îl întâlnim în ambele romane de care ne ocupăm în acest capitol.
În Gluma regăsim această idee, inpirată din Platon, formulată de către Kostka: ,,Dacă peste lucrurile omenşti n-ar mai fi nimic altceva şi dacă faptele n-ar avea altă semnificaţie, decât aceea pe care le-o atribuie făuritorii lor, noţiunea de nedreptate ar fi justificată, atunci aş fi şi eu îndreptăţit să vorbesc de nedreptate, afirmând că am fost, mai mult sau mai puţin, dat afară de la ferma de stat unde, înainte, lucrasem cu atâta râvnă şi devotament’’.
La fel şi în Cel mai iubit dintre pământeni, Petrini, lipsit în adolescenţa sa de o puternică înclinaţie spirituală, ajunge să îşi însuşească viziunea lui Platon cu privire la moarte şi la proliferarea echităţii ce domneşte peste oameni şi viaţă: ,,Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate… şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi’’.
Din cele arătate mai sus putem trage o concluzie, şi anume că toate lucrurile omeneşti sunt nesemnificative dacă omul este lipsit de dragoste, căci ,,unde dragoste nu e , nimic nu e!’’ şi de Dumnezeu, pentru că ,,ce înseamnă meritele omeneşti în faţa Domnului? Nimic, nimic, nimic’’.
Fără prezenţa lui Dumnezeu, nici măcar tragedia, în starea ei pură, nu poate exista. Aşa cum spunea de altfel şi George Steiner în Moartea tragediei: ,,Tragedia este acea formă de artă care are nevoie de povara insuportabilă a prezenţei lui Dumnezeu. Ea este acum moartă pentru că umbra Lui nu mai cade asupra noastră aşa cum cădea asupra lui Agamemnon, a lui Macbeth sau a Ataliei’’ .

Comments are closed.