Sacrificarea mielului de Paște
Biserica învață un lucru cât se poate de adevărat atunci când spune că, în cazul mirenilor, vorbim de greșeli, în timp ce, în cazul clerului, vorbim de păcate. În ambele cazuri, însă, este perfect adevărat ceea ce spunea Mântuitorul: ,,Ați desființat frumos porunca lui Dumnezeu ca să țineți datina voastră”(Marcu7:9). Exact acest lucru îl fac creștinii, după cum îl făceau și evreii din vremea Mântuitorului.
Știm că evreii L-au răstignit pe Mântuitorul pentru că nu ținea datina și Legea lor, însă ceea ce este și mai neliniștitor este faptul că și așa-zișii creștini de astăzi fac același lucru: Îl sacrifică pe Mântuitorul ca să-și țină datinile lor. Mântuitorul este numit în Evanghelie Mielul lui Dumnezeu: ,,A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi privind pe Mântuitorul, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!”(Ioan1:35-36).
Ce fac ,,creștinii” în fiecare an de Paște? Sacrifică un miel. Cu alte cuvinte, prin faptul că sacrifică un miel, căci așa e tradiția, iar Mielul este numit în Evanghelie chiar Mântuitorul, practic ,,creștinii” se pun în rolul evreilor ce Îl sacrifică pe Mântuitorul pentru a-și ține tradiția. În acest fel Mântuitorul este jertfit în fiecare an de către creștinii-evrei prin acest miel. Biserica primară a folosit mereu mielul pentru a-L simboliza pe Mântuitorul. Astăzi oamenii ucid mielul după care îl pun să stea în vin(simbol al sângelui) și apoi îl mănâncă după cum în trecut, la fel, evreii sacrificau un animal după care îl mâncau. Cu regret constatăm că ne-am transformat într-un popor de Ana și Caiafa. Dumnezeu este omorât(ritualic sau nu), iar Diavolul sărbătorit. Cam acest lucru se întâmplă în inima ,,creștinilor” de Paște.
Se ține, de asemenea, un fel de așa-zis post(deși post în sens literal înseamnă abținerea de la apă și bucate) prin care ,,creștinii” se reîntorc la Legea iudeilor, în care unele mâncăruri sunt curate(de post), iar altele necurate(care nu-s de post).
Cu toate că în Noul Testament scrie clar că Mântuitorul a murit o singură dată pentru păcatele noastre și a Înviat o singură dată, ,,creștinii” Îl sacrifică în fiecare an și apoi Îl Învie la slujba de înviere în fiecare an: ,,Fiindcă și Cristos a suferit o dată pentru totdeauna pentru păcate, El, Cel Drept, pentru cei nedrepți, ca să vă aducă la Dumnezeu. El a fost dat la moarte în trup, dar a fost înviat prin Duhul”(1Petru3:18). În acest fel teologia se întorce la MIT și la Legea iudeilor, căci atât în lumea arhaică a mitului, cât și în Legea iudeilor era o nevoie imperioasă de REITERARE, de întoarcere la origini, care nu este altceva decât doctrina timpului ciclic pe care o aveau toate popoarele păgâne: ,,În timp ce un om modern, deși se consideră produsul desfășurării istoriei universale, nu se crede dator s-o cunoască în totalitatea ei, omul societăților arhaice e nu numai obligat să-și rememoreze istoria mitică a tribului său, dar el reactualizează periodic o parte destul de mare din ea. Aici sesizăm deosebirea cea mai importantă dintre omul societăților arhaice și omul modern: ireversibilitatea evenimentelor care, pentru acesta din urmă reprezintă nota caracteristică a istoriei, nu constituie o evidență pentru cel dintîi (…) S-ar putea spune, într-o formulă sumară, că trăind miturile ieșim din timpul profan, cronologic, și pătrundem într-un timp calitativ diferit, un timp sacru, deopotrivă primordial și recuperabil la infinit”(Mircea Eliade,,Aspecte ale mitului”).
