Rezumat. Este un adevăr bie-cunoscut faptul că „A fi inteligent presupune a folosi şi inteligenţa altora.” (Richard Aladjemoff). Din comparația dintre iudaism și creștinism, se desprind multe concluzii importante, în special în a înțelege (1) cum iudaismul este așa de trainic, de aproape 4.000 de ani, și (2) din ce cauze creștinismul este, de la nașterea sa, de acum 2.000 de ani, într-un continuu și grav proces de dezintegrare. În plus, toți oamenii de pe acest pământ ar trebui să gândească, mereu și cât mai profund, și la situația gravă în care s-a ajuns, respectiv că „În lume sunt mii de religii care îi fac pe oameni să se urască unii pe alții, dar nu există o credință singură, care să îi facă să fie uniți.” „Cine are minte, să ia aminte!” „Cine are urechi de auzit să audă!”. Amin! (Matei 11:15; Luca 14:35) .

2. Iudaismul

● Evreii nu îl recunosc nici în ziua de azi pe Iisus Hristos ca fiind Mesia.
Iudaismul nu îl consideră pe Isus Hristos nici ca profet pentru simplul motiv că, la momentul apariției sale pe scena istoriei, perioada profeților se încheiase deja de aproximativ 400 de ani, odată cu ultimul dintre profeții mici, cu Maleahi, care a profețit între anii 420 si 397 î.Hr., deci cu peste 400 de ani mai înainte de nașterea lui Isus.
● Iudaismul consideră că Dumnezeu nu Își va schimba legea în veci.
Una din ideile care stă la baza religiei creștine este aceea că Dumnezeu ar fi dat inițial o lege evreilor, „Legea lui Moise”, sau așa-zisul „Vechiul Testament”, după care a dat „Legea Nouă”, cu „Noul Testament”, oferit prin intermediul lui Isus Hristos/Christos1 și al discipolilor săi, de la care s-a născut și există Creștinismul.
Unii creștini (în special dintre cei protestanți), mergând la extrem în credința lor, susţin chiar că „Legea veche”, dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, a fost înlocuită cu o altă lege, cu „Legea nouă”, care este „Legea lui Hristos”.
Această ideologie este complet străină iudaismului, care afirmă cu tărie că „Legea lui Moise”, care este „Legea lui Dumnezeu”, în veci nu se schimbă.”
Conform legii iudaice, un profet care afirmă ca ar fi avut o „viziune” în care Dumnezeu i-a dezvăluit schimbarea legii divine este pasibil de pedeapsa capitală.
● Evreii:
1) nu îl recunosc pe Iisus Hristos ca fiind Mesia, deoarece ei consideră că Dumnezeu este Unic, pentru eternitate,
2) nu recunosc nici Noul Testament deoarece, susțin ei, în veci Dumnezeu nu Își va schimba Legea dată lui Moise pe muntele Sinai (Vechiul Testament), și
3) nu recunosc nici creștinismul, care este religia izvorâtă de la credința în Iisus Hristos/Christos și expusă în Noul Testament.
● Deci, indiferent de religia și de credința ta, unui evreu să nu-i vorbești, niciodată, nici despre Iisus Hristos ca fiind Mesia, nici despre Noul Testament (Legea Nouă) și nici despre Creștinism; aceasta deoarece evreul consideră că „Dumnezeu este Unic, pentru eternitate, și în veci nu Își va schimba Legea dată lui Moise pe muntele Sinai”.
Ca urmare, Biblia ebraică (Vechiul Testament) își menține neschimbate, de aproape 4.000 de ani învățăturile sacre despre „Unicitatea eternă a lui Dumnezeu” și despre faptul că „Dumnezeu în veci nu Își va schimba Legea dată lui Moise pe muntele Sinai”, voia descoperită a lui Dumnezeu fiind că „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” (Luca 16:17)
● Poporul evreu, deși a cunoscut mai multe perioade în care a fost (1) deportat și răspândit printre alte popoare, uneori cu sutele de ani, și (2) supus unor numeroase și mari vicisitudini, cu o asemenea religie (pe lângă zestrea sa cerebrală, cu totul deosebită), a reușit:
1) să rămână unit, să-și păstreze intactă religia, credința, puritatea de sânge și identitatea ca popor,
2) să fie printre cele mai longevive popoare din lume,
3) să uimească lumea, de aproape un secol, prin realizările sale în toate domeniile vieții economice și sociale,
4) conform unor puncte de vedere, să fie, din umbră, chiar la conducerea lumii.
Subliniez aceste aspecte pentru a se înțelege că „A fi inteligent presupune a folosi şi inteligenţa altora.” (Richard Aladjemoff) și că „Cine are minte, să ia aminte!” „Cine are urechi de auzit să audă!”. Amin! (Matei 11:15; Luca 14:35) .

2. Creștinismul

● Spre deosebire de evrei, pentru care „Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” (Luca 16:17) face parte din voia descoperită a lui Dumnezeu, creștinismul și-a arogat dreptul de a fi „făcător de religie și de credință”2, prin numeroase „adunări de episcopi” (numite Concilii Ecumenice, „sinod ecumenic” etc.), emițând mulțimi de „învățături sacre”, frecvent schimbătoare, până la contradictorii3, ceea ce a condus (și conduce tot mai mult) la numeroase și grave dezbinări și fărămițări ale sale, cu efecte dezintegratoare.
Spre exemplu, în prezent există următoarele Bisericile creștine4: 1) ortodoxia; 2) catolicismul; 3) protestantismul; 4) neoprotestantismul (pocăiții); 5) diferite alte așa-zise biserici, care sunt greu și de identificat toate și de de încadrat într-un anumită religie, cult, sectă.
● Protestantismul, care „reprezintă toate confesiunile creștine care nu sunt nici catolice, nici creștin-ortodoxe”, deci sunt protestante, își are rădăcina istorică în reforma religiei romano-catolice, inițiată de Martin Luther (1483 – 1546), considerat principalul răspunzător pentru începerea Reformei protestante. Acesta, pe 31 octombrie 1517, a publicat cele „95 de teze“ prin care critica abuzurile Papei de la Roma, în special prin vânzarea de indulgenţe5.
În cadrul protestantismului există mai multe biserici, printre care: 1) luteranismul, 2) anabaptismul, 3) calvinismul, 4) unitarianismul, 5) anglicanismul, 6) prezbiterianismul, 7) metodismul etc.
● Neoprotestantismul (pocăiții) la rândul său este divizat în:
1) baptiștii, care au cel puţin 12 grupări disidente (secte);
2) adventiștii, cu denumirea oficială de Cultul Creștin Adventist de Ziua a Şaptea;
3) penticostalii;
4) martorii lui Iehova;
5) creștinii după Evanghelie
6) creștinii după Evanghelie
7) nazarinenii etc.
Creștinii după Evanghelie sunt, poate, cea mai interesantă dintre culte, dat fiind faptul că este unul în întregime autohton (românesc), desprinsă din ortodoxie, și nu din catolicism, precum celelalte. Cea mai cunoscută personalitate a acestui cult este Dumitru Cornilescu, a cărui traducere a Bibliei este folosită de majoritatea protestanților români.
● Diferite alte așa-zise biserici, care sunt greu și de identificat toate și de încadrat într-un anumită religie, cult, sectă, precum 1) Bisericile liber-gânditoare, 2) Scientologia etc. Spre exemplu, Scientologia nu se revendică a fi exclusiv creștină, ci este deschisă adepților tuturor religiilor, de aceea unii nu o considerată neoprotestantă etc.
● În România sunt înregistrate 18 culte religioase şi 33 de asociaţii religioase.
O multitudine de grupuri de creștini contemporane își refuză unul altuia epitetul de „creștini”.
În plus, în creștinism nu există o autoritate supremă care să decidă dacă un cult este creștin sau nu, așa că fiecare se poate numi creștin dacă așa îi place.
● Creștinii au ajuns să se dușmănească între ei până la a săvârși așa-zisele „sfinte războaie religioase”, unele adevărate genocide, precum la a IV-a Cruciadă, prin care Cruciații catolici au făcut ortodoxiei un rău atât de mare cum nu se mai cunoaște în istoria sa, exemplele următoare fiind edificatoare în acest sens.6
În anul 1199: Papa Inocențiu al III-lea a chemat credincioșii la luptă, la a IV-a Cruciadă.
Cavaleri creștini-catolici din toată Europa apuseană urmau să meargă să elibereze Ierusalimul de sub ocupația musulmanilor arabi.
Cruciații catolici, cu o armată de 40.000 de ostași, au sosit la frații lor ortodocși, la Bosfor, lângă Constantinopol, la bordul corăbiilor venețiene, unde au debarcat și au făcut tabăra.
În perioada respectivă, Constantinopol, capitala Imperiului Roman, era cel mai mare și cel mai bogat oraș din Europa.
Dar, după odihna cuvenită, în loc să-și continue drumul spre eliberarea Ierusalimului de sub dominația musulmană, văzând bogățiile Constantinopolului, capitala celui mai vechi și mai important stat creștin de pe pământ, cruciații catolici s-au răzgândit și, pe 9 aprilie 1204, oștirea celei de-a IV-a Cruciade, a atacat orașul, pe care, până la sfârșitul zilei de 12 aprilie, l-au cucerit.
Cruciații au provocat pierderi uriașe, materiale și spirituale, orașului și locuitorilor săi după un jaf de trei zile, în timpul căruia numeroase dintre cele mai valoroase opere de artă și de cultură antică romană și greacă au fost jefuite, furate și/sau distruse.
Cruciații catolici au desacralizat fără scrupule lăcașurile de cult, distrugând, pângărind și furând tot ceea ce se putea, Biserica Ortodoxă fiind distrusă și asimilată de cea Catolică. Cruciații catolici au făcut ortodoxiei un rău atât de mare cum nu se mai cunoaște în istoria sa.
În marile palate, în biserici (precum Hagia Sophia) și în locurile sfinte: au călcat în picioare crucile cu Iisus Hristos; au furat și/sau au distrus toate obiectele sfinte.
Raclele și icoanele au fost smulse din locurile lor și topite pentru a-și însuși metalele prețioase din care erau făcute; au pângărit și au distrus altarele; în batjocură, au pus o prostituată să danseze pe Tronul Patriarhal Bizantin etc.
Sarcofagele din mausoleul imperial au fost desfăcute, iar cadavrele împăraților, inclusiv al lui Constantin cel Mare, au fost scoase, aruncate în batjocură pe podea și deposedate de toate inelele, de veșmintele de preț, de bijuterii etc.7
În acest context au fost distruse și s-au pierdut și mormintele „sfinte”, inclusiv al lui Constantin, împăratul căruia și religia catolică îi datora și îi datorează existența sa, în mare parte.
Prin Credinţă, nu ar fi avut loc asemenea genocide.
● „Cele mai groaznice şi cele mai crude crime pe care istoria le-a înregistrat au fost comise sub adăpostul religiei sau al altor motive la fel de nobile.” (Mahatma Gandhi)
● Dezbinările religioase au avut și au loc permanent pe tot globul, prin aceasta explicându-se și faptul că s-a ajuns în situația în care, în întreaga lume să existe circa 4.300 de religii, de culte, de credințe, de secte religioase, care se urăsc între ele, fiecare considerându-se că ea este cea adevărată.
● Așa s-a ajuns ca, în prezent, și cu atât mai mult în viitor, omenirea să aibă mii de religii, cele mai multe fanatice, făcute de oameni8, care ne fac să ne urâm unii pe alţii, dar să nu avem „o unică credință”, care să ne unească.

Postat: 10/12/2024 la 08:38 , Scris de N. Grigorie Lăcrița. Categoria: Gândul zilei.
Comments and pings are currently closed.