Dogme, din religia creștină, făcute de oameni, prin Concilii Ecumenice

„Sunt două excese la fel de periculoase:
1) a exclude rațiunea și 2) a nu admite decât rațiunea.” (Blaise Pascal).

Cuprins:
1. Precizări preliminare
2. Conciliile Ecumenice făcătoare de religie
2.1. Primul Conciliu Ecumenic
2.2. Al Doilea Conciliu Ecumenic
2.3. Al Treilea Conciliu Ecumenic.
2.4. Al Patrulea Conciliu Ecumenic
3. Explicații strict necesare pentru înțelegerea problemei în discuție
3.1. Avem mii de religii care ne fac să ne urâm unii pe alţii, dar nu avem o Unică Credinţă care să ne unească
3.2. Puncte de vedere al unor creștini care susțin că ar trebui să se adopte Dogma „Sintei Cincimi”
3.3. Puncte de vedere care susțin că „minunile” descrise în Biblie ar fi opera unor extratereștri
3.4. O abordare din punctul de vedere al unor atei și liberi cugetători
3.5. Teoria științifică a Big Bang-ului
3.6. Teoria evoluționistă a lui Darwin
3.7. Ce nu poate să înțeleagă mintea omului simplu și rațional
4. Sensul și conținutul principalelor noțiuni și expresii din acest articol
Bibliografie

Rezumat. Citind articolul „Dogme, din religia creștină, făcute de oameni, prin Concilii Ecumenice”, vom înțelege mai bine cum, de mii de ani, lumea creștină crede în unele dogme (învățături fundamentale care nu pot fi supuse criticii) făcute de niște „adunări de oameni”, unii cu o moralitate îndoielnică, alții despoți, precum Împăratul Constantin, care și-a ucis pe fiul Crispus, pe soția Fausta etc. Articolul de față este cu adevărat de excepție prin modul documentat prin care se demonstrează cum unele dogme din religia creștină au fost făcute de oameni, prin anumite „Concilii Ecumenice”. Argumentarea are la bază versete din Biblie, date istorice și elemente din știință, fapt pentru care este deosebit de convingător. Acest articol conține abordări numai despre religia și despre credința în creștinism. „Conciliu Ecumenic”, numit și „sinod ecumenic”, ori „sobor a toată lumea”, este, pentru creștini, „o adunare de episcopi”, reprezentând un număr cât mai mare de biserici, al cărei scop este de a dezbate învățături de credință și de a stabili reguli în conducerile bisericești și în credințele universal valabile, chiar cu valoare de dogme, de învățături fundamentale care nu pot fi supuse criticii.

1. Precizări preliminare

În creștinism, când se vorbește despre religie și despre credință, oamenii, în general, nu cunosc și nici nu-și pun întrebarea care parte din acestea a fost lăsată de Creator, de Dumnezeu și/sau de Iisus Hristos și care parte din acestea a fost făcută de oameni.
În general, atât cei „care cred fără să cerceteze”, cât și cei „care nu cred”, nu își pun o asemenea problemă.
O asemenea problemă și-o pun mai mult „liber cugetătorii”.
Un exemplu concret, prin care se înțelege destul de bine cum unele dogme din religia creștină au fost făcute de oameni, prin Concilii Ecumenice, prin conceperea și prin impunerea, ca obligatorie, de dogme, este cel cu privire la „Dogma Sfintei Treimi” conform căreia „«Tatăl» este făcătorul lumii, «Fiul» este mântuitorul lumii, iar «Duhul Sfânt» este dătătorul de viață a lumii”.
Această dogmă (1) a fost concepută și impusă, ca obligatorie, prin Conciliul de la Niceea, din anul 325 d.Hr., și (2) a generat, de la început, și după aceea permanent, dispute atât de multe și de aprinse încât a dus la Marea Schismă , din anul 1054, adică la separarea (și dușmănia) dintre Biserica de la Roma și restul Bisericilor.
Trebuie precizat și faptul că, începând chiar cu Conciliul de la Niceea, au fost permanent, până în ziua de azi, teologi de seamă care nu sunt de acord cu această dogmă, fie și numai pe baza următoarelor argumente:
1. „Doctrina Treimii” nu este de origine biblică, nu se găsește în Vechiul Testament, este o invenție omenească.
2. Apostolii și primii Părinți ai Bisericii nu au auzit niciodată despre „această extraordinară Doctrină a Treimi”, despre „un Dumnezeu tripartit”, despre „trei puteri Dumnezeiești”, ceea ce ar însemna că nu mai avem o religie monoteistă, ci una politeistă.
3. În Biblie, Dumnezeu se arată numai ca Unul singur, nu ca existând în trei ființe.
În creștinism, religia și credința nu ar fi existat în forma în care sunt în prezent dacă mari părți din acestea nu ar fi fost inventate și făcute de anumiți oameni și impuse (cu caracter obligatoriu spre a fi crezute) fie și numai prin primele 4 Concilii Ecumenice.
După Primul Conciliu Ecumenic, de la Niceea, din anul 325 d.Hr., după care au urmat peste 20 de alte asemenea întruniri (numite și Sinoade), nu se mai face distincție între (1) credințele bazate pe „ceea ce scrie în Biblie” și (2) „credințele făcute de oameni” și impuse cu caracter obligatoriu spre a fi crezute prin așa-numitele „Dogme”.
Cu timpul s-a ajuns ca oamenii să rețină numai aceste „Dogme”, uitând că ele sunt imaginate, inventate, făcute și impuse ca obligatorii de niște oameni, nemaiștiind că acestea nu au fost lăsate de Creator, de Dumnezeu și/sau de Iisus Hristos.
Atât de înrădăcinată a ajuns credința în aceste „credințe făcute de oameni”, în aceste „Dogme” încât, dacă cineva încearcă să prezinte adevărata realitate a acestora, respectiv că acestea nu au fost lăsate de Creator, nu provin de la Dumnezeu și/sau de la Iisus Hristos, ci că acestea au fost inventate și făcute de anumiți oameni, o asemenea persoană este etichetată ca ateu și chiar mai mult, marginalizat, disprețuit etc.
Cu toate riscurile la care mă supun (în special din partea unor fanatici religioși), precizez și faptul că acest articol este elaborat prin modul de gândire al unui „liber cugetător”, liber cugetător cu sensul de „credincios fără de religie”, de om care crede numai în „Forţa Universală, Unică în tot Universul, Eternă, Infinită și Indivizibilă”, care nu crede în niciuna dintre cele circa 4.300 de religii și de culte religioase, câte sunt în prezent în lume, fiecare cu o divinitatea sa, cu caracteristici și cu particularități distincte.
Spre exemplu, dacă analizăm „monoteismul”, definit ca fiind „credința în existența unui singur Dumnezeu”, vom constata că, în realitate, acesta a ajuns să fie cu sute de credințe, de religii, de culte religioase, de secte, dezbinate și aflate permanent într-o mare dușmănie între ele, fiecare dintre acestea cu Dumnezeul său propriu, cu caracteristici și cu particularități diferite.
Dacă mai avem în vedere și alte câteva mii de divinități (în special sub formă de Zei) care au existat de-a lungul istoriei omenirii, în care oamenii au crezut mii de ani, dar care, cu timpul, au dispărut, și care acum ni se par aberante, putem înțelege mai bine faptul că, în tot Universul, nu poate exista decât o singură „Forţă, Unică, Eternă, Infinită și Indivizibilă”.
Pentru a se înțelege cât mai corect și pe deplin problema în discuție, destul de delicată, este strict necesar a se acorda o atenție deosebită și ultimelor două paragrafe din acest articol.

2. Conciliile Ecumenice făcătoare de religie

2.1. Primul Conciliu Ecumenic

Primul Conciliu Ecumenic a avut loc la Niceea, în anul 325 d.Hr. și a fost convocat de Împăratul Constantin.
Niceea a fost un oraș antic, în Turcia, situat pe raza actualului orașului (turc) modern Iznik, al cărui nume se trage de la Niceea.
● Foarte important este a se reține faptul că, până la Primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, din anul 325 d.Hr., exista doctrina lui Arie (sau Arius) din Alexandria.
Arie (n. anii 250 d.Hr. – d. 336 d.Hr.), a fost un preot creștin din Alexandria, Egipt, de origini libiene.
După el a fost denumit „arianismul”.
Arie susținea că:
Dumnezeu-Tatăl este singurul și principiul necreat și nenăscut, care nu are identitate, la temeiul facerii Sale stând Nimicul.
Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul (Iisus Hristos) nu sunt egali, ci doar asemănători!
Dumnezeu-Tatăl implica o distincție față de Dumnezeu-Fiul: paternitatea, calitatea de Tată, presupune o existență anterioară față de cea a urmașului, față de cea a Fiului, și o anume superioritate asupra acestuia.
„Fiul”:
este creat din voința „Tatălui”, dar nu din ființa Lui,
este complet diferit de „Tatăl”,
nu este de aceeași natură cu „Tatăl” și
nu este din același timp cu „Tatăl”.
„Fiul” are existența înainte de timp, dar nu din eternitate, căci a existat un timp când El nu era.
● La Primul Conciliu Ecumenic de la Niceea, din anul 325 d.Hr., a fost înlocuită doctrina lui Arie cu dogma „unității ființei lui Dumnezeu și a lui Iisus!”, conform căreia „Fiul este de aceeași natură și din același timp cu Tatăl”!?
►Din cauza neînțelegerilor apărute în sânul bisericilor, Împăratul Constantin cel Mare a invitat Episcopii Bisericii la un Sinod Ecumenic, unde urmau să fie luate măsurile necesare împotriva lui Arie. Sinodul I Ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, pe 20 mai 325 și a durat până la 25 august același an, deci 98 de zile. La ședința deschiderii oficiale și la cea de închidere a asistat și Împăratul Constantin. Ședințele oficiale ale Sinodului s-au ținut în sala de recepție a palatului imperial din Niceea, sub președinția episcopilor Eustațiu al Antiohiei (324-330) și Alexandru al Alexandriei (313-328). La acest prim Conciliu Ecumenic, Papa Silvestru I nu a putut lua parte „din pricina vârstei sale înaintate”, dar a trimis ca reprezentanți pe episcopul Osius din Cordoba, împreună cu doi preoți – Vitus și Vincentius. Tradiția Bisericii a consacrat numărul de 318 episcopi care au participat la Sinodul de la Niceea. Când Constantin a convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii. În discursul său de deschidere, Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind „mai periculoase decât războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”. ◄
La Conciliu de la Niceea, opozanții lui Arie, care au câștigat de partea lor pe Împăratul Constantin (altfel nu ar fi ajuns să-și impună noua dogmă), au reușit să înlocuiască doctrina lui Arie, care susținea că „Dumnezeu și Iisus nu sunt egali, ci doar asemănători!”, cu dogma „unității ființei lui Dumnezeu și a lui Iisus!”, conform căreia „Fiul era de aceeași natură și din același timp cu Tatăl”!?
Împăratul Constantin a hotărât înlocuirea dogmei lui Arie, cu noua dogmă, prin decret imperial, obligatoriu de aplicat, iar Constantin a fost numit mai târziu de Biserica Ortodoxă ca „Sfânt” și ca „cel Mare”.
● Crezul. La Conciliul de la Niceea s-a propus delegaților spre analiză un crez, care, după mai multe variante și dezbateri, aprinse și acestea, a fost aprobat.
În Crezul de la Niceea a fost introdus termenul de-acum celebru de „homoousios”, un termen filosofic care însemna că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă (din aceeași substanță) cu Tatăl.
„Homoousios” înlocuia formula lui Arie, „homiousios”, care însemna „de ființă asemănătoare”, în sensul că „Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă”.
Toți episcopii de la Sinod au semnat Crezul, cu excepția a trei dintre ei, respectiv Arie, Theonas de Marmarica și Secundus de Ptolemaida, care au fost ulterior exilați de către împărat.
Au fost date pedepse severe împotriva celor care l-au urmat pe Arius şi toate cărţile lui au fost condamnate să fie arse, ba chiar s-a considerat un delict ascunderea vreunei scrieri de-a lui!!!
Dogmele de la Niceea au fost invenția unor oameni și au fost impuse prin forţă, prin dictate ale împăratului (decrete imperiale), „au fost ascultate cu tremur şi primite cu supunere de la un capăt al Imperiului roman la celălalt”.
Și din exilarea celor 3 opozanți-religioși se deduce faptul că „Împăratul Constantin a abordat problemele Bisericii prin prisma intereselor sale ca Împărat”, folosind puterile civile pentru a-i persecuta pe cei care aveau alte păreri religioase decât el, adică „cine nu e cu noi e împotriva noastră și trebuie să dispară”, și au dispărut.
Așa s-au făcut multe din dogmele în care marea majoritate a oamenilor cred, de mii de ani, că acestea au fost lăsate de Creator, că acestea provin de la Dumnezeu și/sau de la Iisus Hristos, fără să mai știe și fără să mai creadă că acestea:
(1) au fost făcute de niște oameni, conducători religioși și/sau de stat, conform propriilor interese, și
(2) nu sunt de origine biblică, nu se găsesc în Vechiul Testament, sunt invenții omenești.
Trebuie făcute și următoarele precizări:
1) la fiecare slujbă religioasă se rostește întâi rugăciunea „Crezul” și apoi rugăciunea „Tatăl nostru”;
2) spre deosebire de rugăciunea „Crezul”, care a fost făcută de oameni la Niceea, în anul 325, rugăciunea „Tatăl nostru” a fost dată de Iisus Hristos și este înscrisă de două ori în Biblie, în Vechiul Testament, la Matei 6:9-13 și la Luca 11:2-4;
3) rugăciunea „Tatăl Nostru” a fost rostită pentru prima dată de către Iisus Hristos ca răspuns la cererea unuia dintre apostolii Săi de a îi învăța cum să se roage.
● Biserica Romano-Catolică a încercat să facă o revizuire unilaterală a Crezului, prin adaosul Filioque, precum că Duhul Sfânt nu derivă numai de la Tatăl, ci și de la Fiul, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme , prin care s-a produs separarea dintre Biserica de la Roma și restul Bisericilor, apărând astfel două biserici distincte, respectiv:
1) Biserica occidental-latină, adică Biserica Romano-Catolică, condusă de papă și
2) Biserica oriental-grecească, respectiv Biserica Ortodoxă, condusă de Patriarhul Constantinopolului, considerat de majoritatea bisericilor ortodoxe drept conducător onorific al ortodoxiei.
Această situație a generat o competiție între cele două sfere de putere religioase, fiecare din ele încercând să-și extindă aria de influență pe seama celeilalte.
Deci, separarea a fost cauzată de disputa cu privire la Sfântul Duh, respectiv la cum Acesta este înscris în Crez:
1) Biserica Ortodoxă a menținut neschimbat Crezul de la Niceea, din anul 325, prin care se afirmă că „Duhul Sfânt derivă numai de la Tatăl, nu și de la Fiul”.
2) Biserica Romano-Catolică a introdus, în plus, o propoziție în Crezul de la Niceea prin care se afirmă că Duhul Sfânt derivă atât de la Tatăl, cât și de la Fiul.
După Marea Schismă, bisericile catolice și ortodoxe au mers pe drumuri diferite și aflându-se într-o continuă dispută pentru supremație.

2.2. Al Doilea Conciliu Ecumenic

Al Doilea Conciliu Ecumenic a fost convocat la Constantinopol, în anul 381, de împăratul Theodosiu (347–395).
La acest Conciliu:
1. S-a adaptat Crezul de la Niceea și s-a extins învățătura despre Sfântul Duh, afirmând despre Acesta că este Dumnezeu „precum Tatăl și Fiul: Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”
Unitatea fiinţei lui Dumnezeu cu a lui Iisus Hristos și cu a Duhului Sfânt devine, după acest Conciliu, începutul credinței Trinităţii, adică a egalităţii Tatălui cu Fiul şi cu Sfântul Duh!
Pentru omul obișnuit, „Sfânta Treime” (1) nu trebuie înţeleasă pe cale rațională, prin „cercetează pentru a înțelege și pentru a crede”, (2) ci trebuie crezută, prin „crede și nu cerceta”, pentru că de aceea ea este numită „Dogmă”.
2. Luptele pentru puterea religioasă, care au fost una din cauzele principale care au dus la dezintegrarea creștinismului, au existat și la acest Conciliu, ca la toate celelalte Concilii.
La acest Conciliu, Constantinopolul (1) s-a autodeclarat ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale (Roma și Alexandria), și (2) a fost numit „Noua Romă”, ceea ce a deranjat atât Roma, dar în special Alexandria care, până la acest Conciliu, ocupase al doilea scaun episcopal (după Roma), dar, după acesta, a trecut pe locul al treilea (între scaunele ecumenice).

2.3. Al Treilea Conciliu Ecumenic

Al Treilea Conciliu Ecumenic s-a ținut la Efes (în Turcia, la sud de Izmir), în anul 431, și a fost convocat de împăratul Teodosiu al II-lea (408–450), la cererea lui Nestorie, arhiepiscop al Constantinopolului (428-431).
La acest Conciliu:
1. S-a extins și s-a adaptat, în noua formă, Crezul de la Niceea, în special învățătura despre Sfântul Duh.
2. Sinodul a luat poziție împotriva lui Nestorie (care a dezvoltat doctrina ce-i poartă numele, nestorianismului), considerată o erezie pentru că susținea:
2.1) că în Iisus s-ar afla două Persoane, una divină și alta umană
2.2) că Fecioara Maria este „născătoare de om”, fapt pentru care nu poate fi numită și „născătoare de Dumnezeu”.
3. Episcopii adunați la lucrări au apărat clar poziția conform căreia în Iisus Christos este o singură Persoană care are două naturi (firi) și că Fecioara Maria este cu adevărat Maica lui Dumnezeu.
Mai precis, la acest Conciliu s-a hotărât:
1) că Hristos era o singură Persoană şi nu două persoane, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, și
2) adorarea Mariei ca „Maică a Domnului”, care trebuie considerată „Născătoare de Dumnezeu” pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. Unirea celor două naturi ale lui Hristos era astfel încât nici una din cele două naturi nu o afecta negativ și nu o diminua pe cealaltă.
Aceste „Hotărâri” (1) au devenit legi imperiale, deci obligatoriu de crezut și (2) au fost „făcătoare de religie”, care există și în zilele noastre.

2.4. Al Patrulea Conciliu Ecumenic

Al Patrulea Conciliu Ecumenic a avut loc în Calcedon (situat în Turcia, azi având denumirea de Kadikoy), în anul 451, din inițiativa Împăratului Marcian (împărat bizantin între 450-457), a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului și a reunit peste 300 de episcopi.
La acest Conciliu s-a accentuat asupra faptului:
1) că în Iisus Hristos sunt cele două naturi, divină și umană,
2) că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu,
3) cu privire la textul Crezului (de la Niceea), „nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez, să gândească sau să învețe pe alții altceva”.
Principala erezie combătută de acest sinod ecumenic a fost monofizismul, concepție răspândită de Eutihie și Dioscor, care afirma că în Iisus Hristos ar fi doar firea divină.
Sinodul arată în mod clar că în Iisus Hristos este o singură Persoană, care are însă două firi, divină și omenească, individualizate și totuși unite complet în același ipostas.
La baza acestei înțelegeri stă faptul că Sfinții Părinți reuniți la sinod au considerat că îndumnezeirea omului este posibilă numai dacă Mântuitorul și-a asumat în mod autentic și integral firea omenească în ipostasul Său.

3. Explicații strict necesare pentru înțelegerea problemei în discuție

3.1. Avem mii de religii care ne fac să ne urâm unii pe alţii,
dar nu avem o Unică Credinţă care să ne unească

Teribil de interesante aceste Concilii Ecumenice, la care, niște împărați, papi și teologi, au fost făcători de religie și de credință, hotărând care sunt bazele dogmatice şi canonice ale creştinismului, hotărând inclusiv cu privire la modul în care a avut loc „Facerea lumii Divine”, respectiv a lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, a Sfântului Duh, a Sfintei Treimi, a adorării Mariei ca „Maică a Domnului”, ca „Născătoare de Dumnezeu”!
În timp ce celelalte mari religii ale lumii, respectiv iudaismul, islamismul, hinduismul si budhismul, și-au păstrat, de mii de ani, credința neschimbată, creștinismul este singurul care și-a arogat dreptul de a fi „făcător de religie și de credință”, prin zeci de „adunări de episcopi”, numite Concilii Ecumenice, „sinod ecumenic”, „sobor a toată lumea”.
Cele mai multe dintre aceste adunări, care s-au desfășurat inclusiv cu participarea unor împărați și/sau papi incestuoși, imorali, profitori, criminali etc., au avut loc cu scopul declarat de a fi „făcătoare de religie și de credință”, dar, în realitate, au fost pline de certuri, de lupte sângeroase pentru supremaţie, dintre care unele s-au lăsat chiar și cu mulțimi de crime în masă, precum prin cruciade.
Creștinii nu numai că s-au separat tot mai mult unii de alții, dar au ajuns să se dușmănească între ei până la a se compromite unii pe alții.
Dezbinările religioase au avut și au loc pe tot globul, prin aceasta explicându-se și faptul că s-a ajuns în situația ca, în întreaga lume, să existe circa 4.300 de religii, de culte religioase și de secte, fiecare cu o divinitatea sa, cu caracteristici și cu particularități distincte, dintre care cele mai multe, prin fanatismele și prin dogmele lor, au generat numeroase şi mari nenorociri omenirii, de-a lungul întregii istorii a acesteia.
Chiar și în România sunt înregistrate 18 culte religioase şi 33 de asociaţii religioase.
Așa s-a ajuns ca, în prezent, și cu atât mai mult în viitor, omenirea să aibă mii de religii, cele mai multe făcute de oameni, fanatice, care ne fac să ne urâm unii pe alţii, dar să nu avem o Credinţă Unică, în Divinitatea Unică existentă în tot Universul (dacă există!?), care să ne unească.
În contextul unei asemenea „oferte de religii și de credințe”, devine tot mai greu pentru omul zilelor noastre (tot mai rațional) să aleagă o Divinitatea la care să adere.
Sensul și substanța testamentului suprem al voinței lui Dumnezeu, care spune „Ca toți să fie una” (Ioan 17:21), a devenit practic imposibil de înfăptuit.

3.2. Puncte de vedere al unor creștini care susțin
că ar trebui să se adopte Dogma „Sintei Cincimi”

Sunt și creștini care susțin că, printr-un Sinod, ar trebui să se adopte Dogma „Sfintei Cincimi”, care să cuprindă pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, pe Sfântul Duh, pe Maica Domnului și pe Sfântul Ioan Botezătorul.
Așa după cum am mai arătat, la Al Treilea Conciliu Ecumenic, Maria a fost adorată ca „Maică a Domnului”, ca „Născătoare de Dumnezeu”, pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui „Dumnezeu întrupat” (= Dumnezeu-Fiul).
În dogma actuală, a Sfintei Treimi, este de neînțeles de ce „Maica Domnului, născătoare de Dumnezeu” nu este alăturată cu Dumnezeu-Tatăl, cu Dumnezeu-Fiul și cu Sfântului Duh, în cadrul a ceea ce ar trebui să fie „Sfânta Pătrime”.
Aceasta se justifică și prin faptul că „Maica Domnului” a ajuns să fie, aproape, cea mai venerată: cele mai multe biserici sunt fie cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, fie cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”; în numeroase locuri sunt icoane ale Maici Domnului care lăcrimează, care sunt făcătoare de minuni; la care oamenii se roagă și spun că primesc vindecare etc.
Dar trebuie avut în vedere și faptul că și „Sfântul Ioan Botezătorul” a participat la împlinirea planului lui Dumnezeu prin aceea că a pregătit și a vestit venirea Fiului lui Dumnezeu, pe care l-a botezat, botez care a marcat începutul misiunii publice a lui Iisus, ceea ce justifică faptul că și el (Ioan Botezătorul) ar trebui să fie alături de Dumnezeu-Tatăl, de Dumnezeu-Fiul, de Sfântul Duh și de „Maica Domnului” în cadrul a ceea ce ar trebui să fie „Sfânta Cincime”.

3.3. Puncte de vedere care susțin că „minunile”
descrise în Biblie ar fi opera unor extratereștri

1. Sunt și puncte de vedere care susțin că, fără hotărârea de la Al Treilea Conciliu Ecumenic, de la Efes, Maria ar fi rămas pe veci o simplă femeie, „mamă purtătoare”, „mamă surogat”, născătoare de „Domn”, rezultat al implantului divin uterin!, efectuat de către îngerul Gavril, mesagerul lui Dumnezeu. Nici un scriitor al Noului Testament nu-i atribuie Mariei vreun merit extraordinar sau vreo influenţă asupra lui Dumnezeu-Fiul. Înălţarea Mariei ca „Mamă a Domnului”, ca „Mamă născătoare de Dumnezeu”, ca „Mama lui Dumnezeu-Fiul” nu are temei în Scriptură, ci se datorează dogmei decretată (impusă ca obligatorie) în urma celui de-Al Treilea Conciliu Ecumenic, de la Efes.
2. Alte puncte de vedere susțin că toate „minunile”, descrise în cărţile sacre ale omenirii (Vechiul Testament, Noul Testament, Coranul, Vedele, „textele venerate” budiste etc.) au avut loc sub supravegherea unor extratereștrii.
Dintre aceste „minuni făcute de extratereștrii”, sunt de menționat:
2.1. Toate „nașterile miraculoase”, prin tehnica implantului intrauterin, numită în ziua de azi „fertilizare în vitro”, în care, nici „mama purtătoare”, și cu atât mai mult nici soțul acesteia, nu au nicio legătură genetică cu copilul astfel născut.
2.2. La „bărbații aleși”, s-au făcut implantări de informaţii sub hipnoză, pe baza cărora:
2.2.1) au fost scrise toate cărţile sacre ale omenirii, precum: Tora i-a fost relevată lui Moise pe muntele Sinai. Coranul i-a fost dăruit lui Mohamed (care nu știa nici să scrie și nici să citească) puțin câte puțin, vers cu vers, de-a lungul a treizeci și doi de ani.
2.2.2) „bărbații aleși” au fost înzestrați cu capacități intelectuale ieșite din comun.
2.2.3. Celor doisprezece apostoli, care erau cunoscători numai ai limbii aramaice, li s-a dat capacitatea de a vorbi (clar, elevat, viguros și convingător) în limbile popoarelor la care propăvăduiau Evanghelia. (Faptele Apostolilor 2:1-4). Și exemplele ar putea continua.

3.4. O abordare din punctul de vedere al unor atei și liberi cugetători

● Unii atei și liberi cugetători consideră că trebuie să ne bucurăm de faptul că am avut norocul că nu s-au născut în fiecare secol împăraţi și papi despotici, avizi de putere, făcători de religie, care să-și mai imagineze și alte asemenea dogme religioase și pe care să le impună conform propriilor dorinţe și interese pentru că, într-o asemenea situație, credincioşii ar fi ajuns să fie mult mai bulversaţi decât au ajuns să fie până acum.
● De precizat și faptul că unele dintre aceste „întâlniri de lucru creștine, făcătoare de dogme” (Concilii Ecumenice), au avut loc cu violențe și chiar cu crime, dintre care menționez:
1) după Conciliul de la Sens, din anul 1141, ca urmare a uneltirilor făcute de Bernard împotriva lui Abelard, acesta s-a stins;
2) Calvin a hotărât executarea (care s-a și realizat) teologului spaniol Michael Servetus pentru că renegase Treimea. Etc.
Prin Conciliile Ecumenice, oamenii au fost obligaţi să creadă în ceva ce au impus unele minţi „luminate” ale unor împăraţi, papi, teologi, nu puțini dintre aceștia fiind :
1) cu cunoştinţe religioase neclare, contradictorii, care nu se regăsesc în Biblie,
2) cu credințe religioase fanatice,
3) cu interpretări contradictorii ale Bibliei,
4) cu anumite interese personale și/sau de grup,
5) cu moralitate îndoielnică,
6) despoți, precum Împăratul Constantin, care și-a ucis pe fiul Crispus, pe soția Fausta etc
● Prin Conciliile Ecumenice s-a stabilit, prin dogme, că:
a) credința nu cere informație și nici certitudine;
b) gândirea rațională este dăunătoare pentru credință;
c) a încerca să ajungi la Dumnezeu prin mijloacele rațiunii poate fi periculos și te poate duce la disperare, și chiar la mai mult;
d) Dumnezeu nu poate fi găsit decât prin suferință;
e) realitatea căreia îi spunem „Dumnezeu” nu poate fi cuprinsă cu mintea omenească;
f) la suprema cunoaștere a lui Dumnezeu se ajunge numai prin imaginație și nu pe cale rațională, nu prin puterea minții.
● Doctrina creștină a „facerii lumii din nimic”, impusă prin Conciliile Ecumenice, s-a justificat prin următoarele argumente:
1) Dumnezeu-Tatăl este singur necreat și nenăscut, nu are identitate, la temeiul Său stă Nimicul!
2) Dumnezeu a făcut substanța materială din „spațiul gol”, a creat materia din „vid”!
Hristos (= Cuvântul/Logosul întrupat) era de aceeași natură cu Tatăl.
Cuvântul/Logosul (= Hristos) s-a făcut om pentru ca noi, oamenii, să putem primi natură divină.

Pentru a înțelege cât mai bine problema cu „Facerea lumii”, corect este ca, în scurte cuvinte, să prezint și cum a avut loc aceasta conform (1) „teoriei științifice a Big Bang-ului”, completată cu (2) „teoria evoluționistă” a lui Darwin.

3.5. Teoria științifică a Big Bang-ului

La începutul secolului XX s-a impus în lumea științifică „teoria Big Bang” ca fiind cel mai probabil model al nașterii universului.
Numele teoriei „Big Bang” a fost dat, în 1950, de astronomul englez Fred Hoyle.
Până în 1950, nu s-a folosit noțiunea de „Big Bang”.
Big Bang-ul, adică „marea explozie, sau „Marea Explozie Inițială” este modelul cosmologic care explică condițiile originii, ale nașterii și ale dezvoltării Universului în galaxii, în stele, în planete etc.
Termenul de Big Bang, în general, se referă la ideea că Universul a început și s-a extins de la „o singularitate primordială fierbinte și densă” acum aproximativ 13,8 miliarde de ani.
Noțiunea „singularitate primordială fierbinte și densă” este destul de greu de înțeles de noi oamenii simpli.
Se crede că, inițial, înainte de Big Bang, Universul era un „Nimic”, „o singularitate”, „avea dimensiunea zero și era infinit de fierbinte și de dens” .
„Teoria Big Bang” este modelul care explică cum din acest „Nimic” (= cu un „zero infinit de fierbinte și de dens”) a apărut materia, energia, spațiul și timpul, adică a luat naștere, s-a dezvoltat și există Universul, despre care se mai spune că se află în expansiune.
Deci, și creștinismul și știința au ajuns să aibă „un punct comun”, adică „crearea lumii din Nimic”.

3.6. Teoria evoluționistă a lui Darwin

Charles Darwin (n. 12 februarie 1809, Anglia, – d. 19 aprilie 1882, Anglia) este fondatorul teoriei referitoare la evoluția speciilor, numită teoria evoluționistă.
Darwin a observat că toate formele de viață au evoluat de-a lungul timpului din anumiți strămoși comuni, ca rezultat al unui proces pe care l-a numit „selecție naturală”, toate acestea fiind publicate, în anul 1859, în cea mai celebră carte a sa intitulată „Originea speciilor”.
Pe scurt, teoria lui Darwin explică originea speciilor, inclusiv a oamenilor, și mecanismul prin care se produce evoluţia: (1) presiunea mediului duce la selecția naturală, și (2) speciile evoluează datorită mutațiilor impuse de adaptarea la mediu.
Următoarele citate din Darwin ne ajută să înțelegem mai bine esența teoriei sale:
„Nu specia cea mai puternică sau cea mai inteligentă supraviețuiește. Ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.”
„În lupta pentru supravieţuire, cei mai puternici câştigă în faţa rivalilor lor, deoarece reuşesc cel mai bine să se adapteze mediului.”
„Inteligenţa se bazează pe cât de eficientă a devenit o specie la a face lucrurile de care are nevoie pentru a supravieţui.”

3.7. Ce nu poate să înțeleagă mintea omului simplu și rațional

Mintea omului simplu și rațional nu poate să înțeleagă:
1) cum dintr-un „zero (= Nimic) infinit de fierbinte și de dens” s-a născut Universul, cum susțin ambele teorii
2) cum acest Univers, care este Infinit în timp și spațiu, este în expansiune ?!
3) ce a fost mai înainte de acest „Nimic”? 1) din care s-a produs Big Bang-ul, conform teoriei evoluționiste, și 2) care stă la temeiul lui Dumnezeu, conform teoriei creației.
Dumnezeu este Totul și Nimic (= Gol divin).
Dumnezeu vine din Nimic și devine Ceva.
Realitatea divină în sine provine din „Nimic” (= Gol divin), dar când acest „Gol divin” se hotărăște să facă „Ceva din Nimic”, fiecare ființă pe care o face „poate fi numită «teofanie», adică «apariție divină»”.
Deci, Dumnezeu vine din Nimic și devine Ceva.
A îți bate mintea mereu pentru a încerca să afli răspunsuri la aceste întrebări, prin mijloacele rațiunii, poate fi periculos și te poate duce la disperare, și chiar la mai mult, ceea ce poate dăuna grav sănătății și chiar vieții.
„Tot ceea ce suntem este rezultatul a ce am gândit. Mintea este totul. Devenim ceea ce gândim.” (Buddha)

4. Sensul și conținutul principalelor noțiuni și expresii din acest articol

● Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n., este întemeiat pe baza credințelor despre Iisus și include catolicii, protestanții și ortodocșii.
Cuvântul „creștin”:
1) provine de la Christos, în limba ebraică, Chrístos, în limba greacă, Cristos sau Christos, la catolici, Hristos, la ortodocși, și
2) a fost adoptat deoarece Iisus/Isus din Nazaret este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu.
● „Forţa Universală, Unică în tot Universul, Eternă, Infinită și Indivizibilă”, care ține în echilibru toate celelalte forme de energie, a cunoscut diferite exprimări, dintre care cele mai cunoscute sunt:
Spinoza (1632 – 1677): „Dumnezeu este natura și natura este Dumnezeu”, „Natura este realitatea însăși a lui Dumnezeu”, „nu există Dumnezeu în afară de Natură”.
Albert Einstein a uimit comunitatea științifică, filozofică și religioasă prin citatul: „Cred în acel Dumnezeu al lui Spinoza, care se manifestă prin armonia legilor universului, nu într-unul care se ocupă cu destinele şi faptele omenirii.”
Diderot (1713 – 1784): „nu există un alt Dumnezeu în afară de Natură”, „numai Natura există, nu și Dumnezeu”.
Holbach (1723 – 1789): „Nu există alternativă supranaturală la Natură”. Etc.
● Ateu. Noțiunea de „ateu” include o mare diversitate de persoane, dintre care cele mai numeroase cuprind:
1. Persoane care sunt total indiferente față de orice fenomen religios, despre care nu vor nici să audă și cu atât mai mult nici nu vor să discute.
2. Persoane pentru care problema lor nu este atât de mult Dumnezeu cât aberantele credințe religioase, în special cele fanatice, care, direct sau indirect, afectează liniștea, sănătatea și chiar viața multor oameni, fapt pentru care sunt împotriva acestora.
3. Liber cugetătorii, cu sensul precizat mai jos.
4. Persoane care sunt contra existenței oricărei divinități și a oricărei religii, unii care, mergând până la extrem, consideră că Dumnezeu este un tiran, un Despot divin, o zeitate barbară, „o crimă împotriva vieții”; „Dumnezeu ar trebui executat pentru crime împotriva umanităţii.” (Bryan Emmanuel Gutierrez)
A se vedea și articolele subsemnatului intitulate „Principalele sensuri ale noțiunii de «ATEU»” și „Liberul cugetător”, postate pe Internet, pe mai multe Site-uri.
● Liber cugetătorii, care au sensul de „liber cugetători faţă de religie”, sunt persoane care, în actele lor de gândire și de abordare pe teme religioase:
1) pun rațiunea mai presus de orice religie;
2) neagă existența oricărei divinități, nu recunosc nici o autoritate în materie de religie;
3) bazate pe cunoștințe științifice, consideră că există o „Forţă Unică în tot Universul, Eternă, Infinită, Indivizibilă”, care poate fi numită „Universul” „Natura”, „Legile Universului”, care nu are nimic comun cu niciuna dintre cele circa 4.300 de religii existente în lume, atât de diferite prin divinităţile lor teritoriale, temporale, dintre care cele mai multe, prin fanatismele și prin dogmele lor, au generat numeroase şi mari nenorociri omenirii, de-a lungul întregii istorii a acesteia.
Despre un „liber-cugetător” se spune că este „un credincios fără de religie”.
Liber-cugetătorul este omul care, în actele sale de gândire și de cunoaştere pe teme religioase, nu se supune nici unor norme prestabilite de vreo autoritate religioasă, de vreo religie, și nici unor concepţii și cutume religioase, el fiind deschis către universalitate, către libertatea de gândire raţională, către a admite existența unei Forţe Unică în tot Universul, Eternă, Infinită, Indivizibilă (cu sensul definit alăturat), nu către dogmatism și condiţionare.
● „Conciliu Ecumenic”, numit și „sinod ecumenic”, ori „sobor a toată lumea”, este, pentru creștini, „o adunare de episcopi”, reprezentând un număr cât mai mare de biserici, al cărei scop este de a dezbate învățături de credință și de a stabili reguli în conducerile bisericești și în credințele universal valabile, chiar cu valoare de dogme, de învățături fundamentale care nu pot fi supuse criticii. Bisericile creștine recunosc diferit Conciliile Ecumenice care au avut loc, respectiv: asirienii, primele două; necalcedoneenii, primele trei; luteranii, primele patru; ortodocșii, primele șapte; catolicii, toate cele douăzeci și una de sinoade ecumenice. Conciliile ecumenice care au avut loc sunt larg prezentate pe Internet.
● Împăratul Constantin (n. 27 februarie 272 d.Hr. – d. 22 mai 337 d.Hr.) a condus Imperiul Roman între 306 și 337. Din 324 el a domnit ca împărat unic, afirmându-și autoritatea, inclusiv în domeniul religios, prin decretarea (impunere obligatorii) a unor dogme. Împăratul Constantin este sărbătorit în fiecare an ca un Sfânt, deşi istoria consemnează amintirea unui împărat despotic, care și-a ucis pe fiul Crispus, pe soția Fausta etc., cu moralitate îndoielnică. Vezi, spre exemplu https://www.descopera.ro/istorie/20616255-sfant-sau-ucigas-cu-sange-rece-adevarul-mai-putin-stiut-despre-constantin-cel-mare
● Maria, din care s-a născut Iisus Hristos, a fost o „Mamă surogat”, o „Mamă purtătoare a implantului divin intrauterin efectuat de îngerul Gavril, mesagerul lui Dumnezeu”.
Materialul genetic din care a fost procreat Mântuitorul:
1) nu a fost de natură omenească, nu a rezultat prin fertilizare umană, adică nu a rezultat din unirea celulei sexuale feminine (ovocitul) cu celula sexuală masculină (spermatozoidul);
2) a fost de natură Divină, rezultat al implantului divin uterin! efectuat de către îngerul Gavril, mesagerul lui Dumnezeu.
În urma acestei „fertilizări divine”, Maria, ca „mamă purtătoare”, ca „mamă surogat”, nu a avut nicio legătură genetică cu copilul pe care l-a purtat și pe care l-a născut, respectiv cu Iisus Hristos și cu atât mai mult Iosif, „logodnicul Mariei”, nu a avut nicio legătură genetică cu Mântuitorul.
Astăzi, acest proces, în care fertilizarea se produce în afara corpului femeii, după care, ulterior, embrionul uman rezultat este transferat în uterul „mamei surogat”, este frecvent utilizat în întreaga lume și poartă denumirea de „fertilizare în vitro”, în care, nici „mama purtătoare”, și nici soțul acesteia, nu au nicio legătură genetică cu copilul astfel născut.
Argumentele științifice (cu fertilizare în vitro) și religioase (cu nașterea lui Isus printr-un implant divin uterin), dovedesc faptul că nici Maria, și cu atât mai mult Iosif, logodnicul ei , nu au avut nicio legătură genetică cu Iisus Hristos.
În baza acestor argumente, științifice și religioase, numeroase persoane trag concluzia că Maria nu putea să fie „Născătoare de Dumnezeu”.
● Hramul unei biserici. Așa cum fiecare creștin primește la botez un nume de sfânt, la fel și o biserică, atunci când este sfințită (când se târnosește) de către episcop sau arhiereu, primește numele unui sfânt în cinstea căruia a fost zidită și care, după aceea, o patronează și o ocrotește. Este ceea ce numim „hramul unei biserici”.

Bibliografie

Biblia.
Karen Armstrong. Cartea „Istoria lui Dumnezeu”. Traducere din limba engleză. Editura Nemira. Este o carte cu adevărat excepțională, care ar trebui citită de fiecare om, indiferent de religie, de credință și de concepția sa despre viață.
Stephen Hawking: Scurtă istorie a timpului.
Pentru Conciliile Ecumenice sunt zeci de site-uri și de materiale care le prezintă pe Internet.
N. Grigorie Lăcrița, următoarele articolele, care sunt postate pe zeci de site-uri pe Internet:
Descendenţii biblici născuţi prin intervenţia lui Dumnezeu, printr-un divin implant intrauterin.
Liberul cugetător.
Principalele sensuri ale noțiunii de „ATEU”.
Big Bang-ul este admis și de religie și de știință.
De când există OMUL pe Pământ, în relatările din Biblie și conform descoperirilor științifice.
Deosebirea dintre religie și credinţă.
Puterea minţii și religia.
Religia în imperiile viitorului, care vor fi imperiile minții
Vârsta universului, a stelelor, a soarelui, a pământului și a omului, în relatările din Biblie și conform descoperirile științifice.
Toni Victor Moldovan. Cartea „Programul Terra. Un atentat extraterestru asupra omenirii.” Sibiu, CONEXIUNI, ianuarie 2000, fie și numai pg. 184–185.