Sarmizegetusa si pietrele dacilor
Prima. Prima expozitie pe anul acesta. De fapt a fost mult mai mult decat o expozitie. A fost o lansare de carte. Pietrele dacilor socotesc. A maestrului David Reu.
O carte – ipoteza, nascuta din intrebari nepuse. Despre oamenii care am fost acum mai mult de doua mii de ani. Despre cum calculam solar miscarile viitoare ale Universului. Despre… Ba nu, nu va mai spun. Cititi. Cititi-o. Curiosi, atenti si cu respect. Adica asa cum a fost scrisa, pe parcursul multor ani.
Despre fotografii, ce sa va spun… Pe unele le stiti. Pe altele, nu. Ceea ce nu stiti este povestea lor.
De mult timp imi doream sa ajung la Sarmizegetusa. Poate si pentru ca in ochii mei interiori, lumina ireala cu miros de miere/ sudoare cu sange/ iarba strivita/ piatra incinsa/ batalie/ lana/ pamant/ tamaie/ vara/ lemn de stejar/ strigate de lupta/ durere/ sudoare de cal in galop/ aer respirat de zei si despicat de sageti/ sica-colt de lup sfasiind/ icnet scurt de secure/ furtuna-n brazii seculari de aici este mai vie si mai nestapanita decat la Putna.
Si mai imi doream singuratate, reculegere si soare de apus.
Nu stiu cum s-a facut in ziua aceea de am plecat aproape de pranzisor spre Sanctuar. N-aveam mult de mers, vreo patruzeci de kilometri. Cei mai lungi kilometri, aveam sa aflu. Cele doua GPS-uri (fiecare alt sistem) au inceput, de la un moment dat, sa-mi arate drumuri opuse. M-au invartit in cerc. M-au bagat pe drumuri prafuite, pe la capatul ogoarelor. Mi-au indicat carduri de berze care ciuguleau pe camp, ignorand tractorul care duduia la mai putin de zece metri de ele. S-au jurat pe limba lor de GPS-uri ca drumul trece chiar prin raul furios din fata mea.
Timp de aproape cinci ore s-au jucat cu mine, cand amandoua, cand cate unul, dupa cum le inchideam sau deschideam.
Deodata, cand ma certam mai abitir cu ele ( pentru ca ma adusesera in starea de a vocifera la fiecare indicatie ), au inceput brusc sa arate acelasi drum. Intins. No, sa va mai spun ca am ajuns la Sanctuar cand nu mai era aproape nimeni acolo? Sa va mai spun ca am ajuns cand mai aveam mai putin de o ora pana cand apunea Soarele? Nu va mai spun. Se vede deja in fotografii.
Asta-i.
Imi mai ramane doar sa multumesc. Cuiva, acolo, sus si peste tot imprejur, pentru ca mi-a impus vointa mea chiar daca mi-o schimbasem intre timp. Domnului David Reu, pentru privirea sa indragostita de acest loc sfant. Maestrului Emil Lungeanu pentru cuvintele din emotie pura si pentru lumina din priviri. Poetei Clarisa Iordache pentru acelasi vis si pentru ezitarile ei care le-au eliminat pe ale mele. Emiliei, pentru rabdare, intelegeri si taceri. Lui Bogdan, pentru prietenia sa si pentru ca mi-a suportat comentariile in germana bolovanoasa.
Preluare dupa http://smartwoman.hotnews.ro
