Dumnezeu sau medicul?
Medicina apare ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii.
Acest articol este o continuare sau, mai bine zis, o completare la articolul din numărul trecut al revistei. L-am scris la provocarea unui prieten, Cristi, cititor al revistei noastre. M-a întrebat: „din ce ai scris tu aici, nu cumva legitimezi poziţia acelora care refuză total remediile oferite de medicina ştiinţifică?” Articolul meu nu conţinea niciun răspuns la această întrebare şi am decis să răspund cu prima ocazie.
Sfinţii… medici
Încă de la începuturi, în continuitate cu tradiţia Vechiului Testament, creştinii au recurs la terapiile oferite de medicina timpului lor. Ştim că evanghelistul Luca era medic de profesie, deşi nu ni se spune dacă a mai profesat după convertirea sa. Dar cunoaştem, din primele veacuri, numele mai multor creştini care practicau medicina: de exemplu, Eusebiu de Cezareea îl aminteşte pe Alexandru Frigianul; alţi medici erau Zenobius (preot şi medic din Sidon), episcopii Tiberias, Vasile al Ancirei şi Teodot. De asemenea, în Siria, patriarhul Teodosie era un medic vestit, ca şi Politianos – patriarh al Alexandriei. Ar putea fi citate multe alte cazuri. Pe de altă parte, sunt cunoscute interesul şi stima pe care le-au manifestat faţă de arta medicală mulţi Sfinţi Părinţi, printre care Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz sau Vasile cel Mare.
„Şi doctorului dă-i loc!”
În general, medicina apare ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii. În acelaşi timp, sunt denunţate folosirile rele, criminale ale competenţei medicale. Cu alte cuvinte, valoarea spirituală a medicinei este dată de orientarea pe care i-o dă cel care o practică. Biserica nu profesează o doctrină medicală care să-i fie proprie, ci acceptă metodele aflate în uz în societatea în care se află. Prin urmare, nu există nicio piedică în calea creştinilor pentru a face apel la medici şi a folosi remediile prescrise de aceştia: „Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă” (Sirah, 38, 12-13). Ştim cu toţii despre Vasiliade sau despre spitalele înfiinţate de Sfântul Ioan Hrisostom la Constantinopol, la începutul secolului al V-lea. Iar aceste exemple nu sunt, desigur, singulare.
Cum se împacă, atunci, aceste fapte cu susţinerea că Hristos este Doctorul? Există autori creştini reputaţi care condamnă medicina în numele acestui principiu, cum sunt Tatian şi Tertulian. Dar aceste poziţii extreme sunt, în adevăr, doar excepţii şi legate, mai degrabă, de curente ca montanismul, encratismul sau de anumite medii marcionite. De aceea, ele nu pot fi considerate normative pentru creştinismul însuşi.
Mâinile lui Dumnezeu
Pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că refuzul medicinei este o practică din unele medii monastice. Aceste practici nu sunt – trebuie spus din nou – normative pentru toată lumea. Ele sunt realizate numai la recomandarea duhovnicilor, iar aceştia nu le recomandă tuturor. Ele sunt justificate prin maximalismul vieţii monahale, care leapădă lumea şi metodele omeneşti. Cel desăvârşit poate să renunţe la medicină întrucât, pentru el, Dumnezeu este tot în toate. De asemenea, starea sa îl face capabil să suporte boala sau să primească vindecarea de la Dumnezeu. Şi, poate cel mai important, el este în stare să rămână smerit, fără să dea curs ispitelor mândriei şi să se considere sfânt, lăudându-se cu minunile sale şi dispreţuind ajutorul ce vine de la alţi oameni. Dacă sfinţii procedează astfel, cu atât mai mult trebuie să procedeze astfel cei slabi sau începători.
În această perspectivă, vindecarea vine întotdeauna de la Dumnezeu. Medicul este doar intermediarul care foloseşte tocmai darurile pe care Dumnezeu le-a pus în natură pentru ca omul să le folosească spre slava Sa.
http://www.constiintaortodoxa.ro/component/content/article/2332.html?ed=47
